Limita impartialitatii este stabilita de disparitia confortului personal.

Am o serie de prieteni buni pe Fb ale caror pareri le urmaresc si apreciez. Pare ca nu gresesc, ca nu o dau aiurea, navigheaza bine prin noianul de diversiuni si tentatii zilnice, sunt acizi dar drepti, coerenti si impartiali, stiu cu argumentul si privesc de sus, global. I-am trecut la categoria de fratii mei spirituali. Suntem asa intr-o conventie si complicitate nescrise, despre cum dam cu like-ul si cum aruncam cu parerea. E ceva fin si solid.

Toate bune si stabilite pana la momentul cu interzicerea fumatului.

Cand n-au avut nici o problema sa dea pe langa. Ce ii afecteaza (mai mult in orgoliu as zice) ii si sminteste. Se simt vizati, abuzati, nereprezentati, inlaturati. Se traieste si argumenteaza in afara logicii si evidentei. Se reactioneaza retrograd. Rebooteaza la o versiune mai veche.

Ratiunea dispare, sucomba, refuza evidenta. Dreptatea personala nu mai vede argumente si inlatura dialogul. Oarecum ciudat pentru o miza atat de mica daca nu ar fi (personal) atat de mare.

Si am avut o epifanie. Este (fara sa existe nici o legatura, in afara procesului psihologic) fix acelasi pattern care se intampla si cu fanii Antena 3. Este detasarea de realitate, implozia in sine, refuzul bunului simt motivat de disconfort.

Disconfortul ne face fundamentalisti si egocentrici. Nu vrem sa pierdem jucariile, nu vrem sa ni se ia nimic. Fix asa bula propriei dreptati si pierderea confortului atasat capsuleaza creierul, anuleaza orice cale de discutie si deschidere. Prosteste.

Ce ni se pare ca pierdem, ne limiteaza si ne strica.

Follow