La Cald Despre Alegerile Locale

In General:

A castigat autenticitatea in fata sablonismului. Acolo unde e estential sa fii om, nu prea au fost oameni.

Campaniile au fost mai coerente dar plasticate si pline de truisme, lipsite de empatie si legatura esentiala cu oamenii.

Cultura administratiei, a edilului este complet umbrita de mantra politica. A castigat iar curentul anti PSD, in fata propunerilor administrative, locale. Oamenii in continuare nu au criterii pentru administratia locala.

Dezbaterea a fost complet absenta. Nu s-a discutat o secunda administratie, nu s-au discutat idei. Practic nu s-a discutat. S-a aratat cu degetul, s-a demonizat, s-a infierat.

E prima data cand am senzatia ca atacurile aberante par ca nu au mai avut aderenta. Pana acum functionau mult mai eficient.

In Bucuresti

Apa calda a pierdut alegerile. Cu toata nenorocirea celor patru ani, cu tot dezastrul si hotia atator momente si situatii, cu toate programele, promisiunile si balciul campaniei, inclin sa cred ca lipsa apei calde a fost declicul cultural, firul rosu, palma fatala, stampila care a dus la demiterea acestei administratii. Noroc chior, am putea spune.

Bucurestenii nu sunt bucuresteni. Migratia masiva a facut ca fata de acest oras sa nu existe o legatura emotionala. Cartiere intregi, dormitoare anonimizate si lipsite de personalitate contin o populatie care nu constientizeaza orasul, nu ii apartine. Doar 35% din locuitori doresc sa isi exprime votul si majoritatea o fac politic. Dintre acestia, un numar infim sunt tineri. Sectorul 1 pare cel mai constient de notiunea unui oras si al unei administratii, de o legatura reala cu locul.

Aceasta este cea mai mare provocare pe care o are un edil aici: refacerea unei apartenente si a unei mandrii de bucurestean. Personalizarea si refacerea unei structuri emotionale, asa cum se realizeaza in sectorul 3 sau 4, in alte cateva zone unde interventiile si brandingul au strans legaturile intre locuitori, oras si edili. Primaria este in aceeasi masura o munca de gospodar pe cat este de comunicator. Brandingul si emotia sunt foarte importante in anii urmatori.

In tara

PSD-ul nu a pierdut masiv in tara. Lumina rosie orbitoare doar a mai scazut din intensitate. Cele cateva victorii notabile nu au deranjat esential tesatura inradacinata 30 de ani. De la 31 de consilii locale, a ramas cu conducerea a 20. PSD-ul a fost prezenta constanta la nivel local timp de 30 de ani iar aceste alegeri nu au schimbat mare lucru. S-a schimbat totusi semnificativ structura consiliilor iar aici urmeaza sa vedem efectele.

PSD-ul a ramas local pentru ca nu a existat curajul unei alternative. Principalii vinovati pentru ce se intampla in Romania adanca sunt cei din opozitie. Impotenta alternativei a asigurat linistea baroniadei care s-a osificat. Mai mult, cu cat comunitatea este mai mica, este mai incremenita, mai greu de miscat. Un exemplu remarcabil este Timisoara unde o propunere complet diferita a reusit sa dizloce un dinozaur mostenit aici de 20 de ani. Exemplele de acest fel creeaza narative si exemple de succes care se adauga unor existente si care peste 4 ani vor schimba semnificativ lucrurile. Din pacate tind sa se intample mai mult in Transilvania unde orase ca Oradea, Cluj, Sibiu sunt deja cu 10 ani inainte.

In anii urmatori se va accelera infectia pozitiva din partea oazelor unde se va face administratie pe bune. Va creste numarul cazurilor de bune practici, vor fi vizibile rezultatele, va fi din ce in ce mai prezenta comparatia. Comuna vecina, orasul vecin va fi presiunea constanta si standardul pentru care va trebui sa faci performanta, ca administrator.

Generalele sunt asteptate cu o incredere ponderata de schimbare. Urmatoarele luni sunt complicate si dreapta nu va castiga net decat in conditiile unei unitati de mesaj preelectoral. Ceea ce la noi nu prea iese.

Ne primiti sa vorbim putin despre idolul vostru Selly?

As incepe cu ultima piesa 5Gang

Lumea este cu siguranta plina de plasticati si manipulatori dar arta lui Selly si a managementului din spate este cu adevarat remarcabila.

Citesc si ma uit la oameni over 40 care se surprind incantati de anvergura acestui baiat de 19 ani. Nu isi explica cum le-au scapat discursul si actualitatea lui, cum de au fost feriti de ideile progresiste si prezenta tonifianta, coerenta a acestuia in tot felul de contexte. Traiesc o mica epifanie si bucurie a contemporaneitatii cu el si se relaxeaza plenar concluzionand ca, ei bine, “cu asa reprezentanti, generatia asta noua mai are o sansa”.

Ne uitam si noi de pe margine si trebuie sa recunoastem: e bun.

Selly penetreaza cu precizie si nonsalanta bule si zone complet inaccesibile dar strategice ale adversarului. Parintii cu ochii pierduti care-si tin pe umeri si nu-si mai recunosc copiii de 7 ani, in transa, la concertele lui, sunt vrajiti de ce cred ca descopera in spatele personajului: “Domnule, este mai coerent decat ministrul educatiei.” sau “Da mama dar uite cum invata, a luat aproape 10 la BAC.”

Cat despre copii, Selly le este un zeu. Asa dupa cum spune: Copiii mei, eu sunt bona, copiii sunt vrajiti, impatimiti, lipiti de el. Experienta unui concert 5Gang poate nauci orice adult. Michael Jacksonul celor care au depasit gradinita este aici.

Cu toate acestea, Selly nu este un inovator, un initiator. Este doar cel care a perfectionat un model de ipocrizie mercantila si l-a dus la stadiul de arta. Este talentat si bine manageruit are un momentum impresionant si un impact fara precedent, in cea mai permeabila zona a societatii – copiii.

Si imi permit sa spun, pare-se intr-un ocean de favorabilitate, ca acest impact este esential negativ.

Influenta este negativa mai ales prin prisma ca apeleaza o populatie in formare, captiva, pe un palier de discernamant extrem de firav. Selly devine invatatorul lor, gurul formator al unei generatii. Copiii trec direct de la Disney la bosulica si raman bineinteles cu mintea la coco si femeia altuia, la invidie ca sentiment esential in jurul caruia ar trebui sa-si evalueze viata.

Modelul lui pleaca de la o prezumtie benigna: eu fac entertainment, scot in versuri ceea ce gandesti tu de fapt, te transpun intr-o lume si in legatura cu niste valori cu care nu sunt deloc de acord iar tu, dupa ce ne-am imprietenit si distrat putin impreuna, cu discernamant si suveranitate, o sa decizi sa alegi calea dreapta, care presupune eforturi, munca si sacrificii (asa cum nu uit sa iti repet de fiecare data).

Ce faceau acum 30 de ani (si mai recent) raperii bling bling unui public de 20+, el aplica astazi cu dexteritate unui public 5+.

Rezultatele sunt imediate, audienta este naucita. Vlogarul minune gaseste scurtatura in viata, inexplicabil, aspirational, supranatural, de parca are hack si le da fiecarora, cu lingurita, mici ferastruici prin care sa se uite la viata lui realizata, le arata din cand in cand care este destinatia. Acest lucru face prapad in jur, invidiosii, dusmanii, se zbat neputinciosi, incapabili sa ajunga la nivelul lui (un pic de déjà vu nu credeti?).

Coregrafia este complexa si implica trei planuri: Selly performerul, actor, liderul 5Gang, Selly baiatul normal care ne impartaseste viata lui de apartament si la final Selly purtatorul de cuvant al generatiei emergente.

Nimic gresit in tot acest set-up si planuri daca lucrurile nu ar fi profund manipulatoare. Si profund iresponsabile.

Nici o problema cu maimutarelile de vlogari gen Dorian hat hat atat timp cat raman pe teritoriul entertainmentului de proasta calitate. Orice standard are o audienta pana la urma.

Problema apare in momentul in care Coco da lectii sistemului si ne spune ca munca este cea care conteaza. Apare mai ales in momentul in care isi someaza audienta de 5+ sa inteleaga (sanki) ca clipurile nu sunt decat distractie, entertainment, fun, ca prefacatoria e acolo si nu cand vorbim serios. Cand ne raportam la copii si ii facem vinovati pentru ca n-au prins cum trebuie mesajul.

Ce se intampla insa diferit, in ultimul timp, este ca racoleaza si cohorte intregi de parinti cu eforturi minime, pe un discurs impecabil: un adevarat lider al generatiei lui, un undercover providential care se da cocalar doar pentru fun in timp ce se construieste si daruieste ca un purtator de stindard pentru o generatie neinteleasa. Singurul prieten si model al copilului tau, unde este evident ca tu o sa dai gres.

Revenind, ultimul clip atinge un alt nivel. Invidia si neputinta nu mai sunt cocalaresti si in zona cliseisticii de club. Succesul nu mai este satisfacator daca nu se indreapta impotriva establishmentului. Selly se dezlantuie si se pisa direct pe cel care e la birou, cel care a ales sa munceasca, sa urmareasca viata absolut normala. In clip vedem ca de fapt ala de munceste pe branci e invidios pe cei care se distreaza pe iaht inconjurati de femei si scaldati in MOET si este evident ca nu poate sa scape de imaginea succesului facil al alorlalti. Il macina, il consuma, este captiv alegerilor lui si evident, nu are cum sa evadeze propriilor alegeri. Dar toata asta e doar o distractie, nu? O glumita din care copiii vor intelege exact ca de fapt munca e ceea ce conteaza asa cum afirmam la teve.

Este ca si cum niste raperi fac o campanie impotriva drogurilor prin scoli in timp ce in clipurile lor toti trag pe nas. It’s just business dar de oameni mari.

Bulversarea care rezulta se traduce foarte simplu in mintea celor de sub 10 ani: in viata trebuie sa arati ca stii regulile si principiile dar succesul nu se obtine in niciun caz prin urmarirea lor. Lumea e a descurcaretilor si a celor care simuleaza cel mai bine. Mintea unui copil de 7 ani nu are profunzimi sau alternative (desi nici cu cei de mai incolo nu ne facem de rusine).

Se creeaza o complicitate inspre cel mai la moda curent in cultura actuala a copiilor: fatarnicia ca reteta a trecerii prin viata. Cautarea cu orice pret a scurtaturii.

Departe de a le sadi fanilor valori si perspective, discursul lui dual naste si cimenteaza in structura mintilor tinere un mecanism de coniventa distructiv si de neinvins: prieteni hai sa va spun cum sta treaba, ca va cunosc si-mi sunteti simpatici… eu o sa am din cand in cand niste discursuri despre ce trebuie facut si cum trebuie sa te comporti in viata dar (wink) astea sunt pentru fraierii care vor sa munceasca. Daca vrei sa curga banu si invidia celorlati, urmariti cu atentie cum se face.

Pentru ca, daca crezi ca calea normala o sa-ti aduca fericirea, o sa-ti bagi in curand unghia-n gat.

Si sa nu-mi spuneti ca sunt constipat si invechit si nu inteleg eu glume si metafore in versuri si clipuri relaxate. Doar ca angajez intr-una adulti care termina facultatea, care cred ca au nu stiu ce hack si nu stiu ce superputeri dar nu se prind de ce nu sunt in stare sa inteleaga un text, sa exprime un gand, sa accepte ca trebuie sa o ia usor si asezat pana sa ajunga unde vor.

Vorba unuia mai vechi: “Care ati terminat facultatea, faceti si liceul. O sa va prinda bine”

Asa ca, dragi parinti, vestea proasta e ca nu o sa va salveze nimeni, nu o sa va faca nimeni treaba, nu e nimeni responsabil in afara de voi de educatia celor mici.

In schimb sunt foarte multi care dispun de timpul si mintile lor si poate nu ar trebui sa se intample asta.

Trairi, revelatii, reconsiderari de izolare.

Acasa timpul trece mai repede. Tot ce iti propui sa faci zilnic, nu-ti intra intr-o zi.

Acasa obosesc mult mai putin. Inteleg perfect de ce pensionarii nu pot sa doarma. Orasul, frecusul, tinuta, interactiunea cu oamenii, obosesc foarte mult.

Sportul facut in casa este o oroare. Reconsider rolul salilor.

Casa poate sa functioneze si fara jumatate din lucrurile care sunt in ea. Casele sunt de fapt depozite mobilate.

Espressorul este cel mai important aparat din casa.

Bautul de unul singur e cel mai rau lucru de pe pamant.

Social Media a devenit numitorul comun al vietii. Backgroundul care nu se schimba in timp ce se intampla viata si tu treci prin tot felul de transformari. Social Media este reteta si legatura cu ceilalti, care face foarte multe lucruri paletabile.

Interactiunea pe bune, invatatul, muncitul, discutiile folosind online-ul sunt o mizerie. In acelasi timp si jumatate din intalnirile offline.

Ne este foarte greu sa stam. Sa zabovim. Sa ne oprim. Suntem permanent tensionati, manati, excitati, haituiti de ceva. Ni se pare ca pierdem permanent oportunitati daca ne oprim.

M-am reindragostit de grafice. Un grafic bun e o poezie.

Viata noastra, asa cum o stim, economia, lucruri care par trainice si greu de sabotat sunt de fapt extrem de vulnerabile. Siguranta e o iluzie. Suntem de fapt cu totii niste zilieri. Un restaurant inchis doua saptamani, da faliment. O companie care isi pierde jumatate de clienti nu rezista mai mult de doua luni. Un salariu in minus si avem probleme mari.

Frica este un egalizator. Si extrem de isidioasa. Oameni de cel mai inalt nivel, stapani pe domeniul lor, sau simplii vietuitori, resimt frica la fel. Omenii diferiti, cuprinsi de panica, se comporta la fel. Cel mai greu de privit e un stand up comediant caruia ii este frica.

Nici statul, nici ONG-urile nu sunt pregatite pentru o stare de necesitate. Diferenta este ca ONG-urile sunt mai flexibile si se misca mai repede. Nu avem infrastructura de necesitate. Mi s-a parut ca de data asta actiunile individuale au fost mai puternice decat cele ale ONG-urilor.

Noi, romanii nu stim sa comunicam. Nu avem exercitiul transmiterii vestilor, mesajelor. Nu ne ridicam la inaltimea momentelor. N-avem stofa.

Cei care se implica, fie ca e vorba de un caz social, sau de o pandemie, sunt tot cam aceiasi. Exista un numar finit de oameni, in lipsa unei organizari centrale, care raspund apelurilor de ajutor sau care se mobilizeaza.

La baza, cu totii am fost bucatari si futurologi, candva.

O pisica, un caine, ajuta.

Parul creste repede.

Suntem foarte alintati.

O pandemie are si ea rolul ei. N-am stiut sa ne bucuram de asta.

The no friction society

Ciudatul caz al renuntarii la libertatile sociale pentru confort sau cum livrarea acasa, te tine in casa.

Sunt studii care demonstreaza ca un magazin online poate pierde jumatate din vizitatorii pe care ii are pagina lui, cu fiecare secunda in plus, la durata de incarcare a paginii. Pentru ca ne enerveaza sa asteptam.

Cea mai mare frustare intre utilizatorii de Uber este ca portiunea aceia dintre acceptarea unei comenzi si anularea ei de catre sofer, nu poate fi revizuita cu un rating negativ. Pentru ca cel care ne-a dat teapa merita pedepsit exemplar.

Dupa ce dam o tura cu trotineta prin oras, putem sa o lasam oriunde, fara nicio problema. Pentru ca efortul sa o lasam undeva ferit, langa un perete, este nejustificat.

Mega Image le instruieste pe casierite sa puna produsele in punga clientilor, ca diferentiator in batalia retailerului modern. Pentru ca asta ne face sa ne simtim membrii unui club select, cu servicii de concierge. Le Mega.

Marketingul modern si-a gasit un nou obiectiv calauzitor, are o noua mantra: confortul suprem al clientului.

Cu determinare si consecventa, toti responsabilii de produs si de vanzari, si-au propus sa identifice si sa faca sa dispara metodic, toate momentele in care clientul ar putea simti cea mai mica jena, in care i s-ar putea da motive sa renunte, care ar umbri experienta cu produsul. The no friction philosophy rules the modern marketing.

Clientul nostru, stapanul nostru. Relatia, ciudata de la inceput, evolueaza inspre o alta extrema: scopul ei nu mai este satisfactia ci confortul. Clientul nu mai este stapanul nostru ci a devenit dictatorul nostru.

Si nu mai este cale de intoarcere. Orice sincopa sau scapare in legatura cu clientul atrage consecinte care nu pot fi asumate. Pizza rece e ultima pizza.

Dar absolutizarea pozitiei clientului are niste consecinte paradoxale pentru acesta. Cu cat este mai dictator cu atat este mai dependent. Pentru ca dictatorii nu mai pot renunta benevol la privilegii. Sunt captivi deciziilor si pozitiei si nu mai pot reveni la situatia anterioara.

Si confortul nu vine niciodata gratis. Confortul este parte a unui schimb. Si nu vorbim de bani. Sau nu numai de bani. Marketingul a deschis calea, a creat comportamentul iar guvernele se grabesc sa devina urmatorii beneficiari.

Astazi confortul se primeste la schimb, incet, incet, cu libertatea.

Pentru inceput, datele personale. Toti furnizorii de confort primesc cu cea mai mare relaxare datele tale. Top trei furnizori de servicii stiu unde stai, ce telefon si mail folosesti, varsta, familia, veniturile, preferintele.

Iar asta intretine cercul vicios al lumii moderne: cu cat stiu mai multe despre tine cu atat pot sa-ti ofere mai mult confort. Cu cat iti este mai bine, cu atat mai greu iti va fi sa renunti la ce primesti. Esti captiv intru satisfactia ta.

Pentru guverne, urmeaza acest important pas. Cat de curand vor avea acces la datele tale substantial mai mult decat un magazin online sau simplul cazier. Marele gamification chinezesc cu social creditul este urmarit cu interes de toata lumea (mai libera sau nu) dornica sa-si ajusteze propriile scenarii.

Dar la guverne miza trece in alta zona: cu cat stiu mai multe despre tine cu atat esti mai controlabil social si politic. Judetele la stapan se transforma si se unifica in tipuri de populatii sub un anumit control si relatie cu statul. Internetul si telefonul mobil te aduc la egalitate cu locuitorul mediu al unui sat din sud.

In al doilea rand, se pare ca facem un schimb total inechitabil: timpul pe care-l castigam cu toate aceste servicii, il petrecem muncind sau consumand internet. Mancam ce a sosit la usa, in fata calculatorului, stam si urmarim zeci de ore de seriale, in timp ce ni se platesc automat facturile si ni se coace croasantul in masina de facut paine. Livrarea acasa ne tine in casa.

Cunosc oameni care platesc astazi mai mult pe abonamentele digitale decat am platit eu rata primului meu apartament. Iar pentru rate trebuie sa muncesti, trebuie sa cedezi din libertate, din timpul tau.

Iar cetateanul muncitor, este ocupat si, ca urmare, mai putin interesat de viata cetatii, bunaoara. De altfel, discutiile despre venitul garantat va asigura ca si cei neocupati vor face acelasi lucru, pentru ca vor primi pachetul confort de baza, pentru un trai linistit conectati la ce ii intereseaza.

In al treilea rand, tehnologia care creeaza dependenta integratoare.

Telefonul mobil ne ofera, la indemana, metafora perfecta a crizei privarii de confortul tehnologiei asimilate organic, a sevrajului si panicii pe care o simtim in lipsa legaturii cu care ne-am obisnuit.

O iesire din casa fara telefon naste reactii la limita. De la panica, sau imposibilitatea rezolvarii lucrului pentru care ai iesit, la senzatia lipsei unui membru, la o incapacitate fizica si mentala de a te deplasa sau a munci. Nivelul bateriei ne stabileste astazi, pentru prima data in istorie, potentialul si viitorul personal.

Telefonul este poate primul hardware care dezumanizeaza, din istoria relatiei noastre cu tehnologia dar, cu siguranta, nu va fi ultimul. Angoasa despartirii de tehnologie pecetluieste un pact care ne mai taie o felie importanta din libertate.

Pentru ca incet incet, imperceptibil, cu fiecare integrare tehnologica, cu fiecare serviciu nou, cu fiecare startup care scutura piata, legaturile cu matricea devin din ce in ce mai solide si toate cablurile acelea care ne leaga de scaun si ne fac prizonierii relatiei de confort tehnologic sunt din ce in ce mai solide, din ce in ce mai integrate in tesatura umana, de la cele mai mici varste.

Ca intr-o metamorfoza cinematografica, castile acelea albe de iPhone se retrag usor usor, isi pierd firele, iesind initial discret din urechi, numai doi cm dar, la un moment dat (curand), inevitabil, devenind invizibile, implantate undeva intre ureche si creier, moment suprem in care vom scapa de fobiile ca le-am lasat acasa si nu o sa mai putem sa ne descurcam pana la Mega.

Problema principala cu confortul este ca atrofiaza.

Sa plutesti fara gravitatie e cumva confortul maxim dar dupa doua saptamani de plutire, constati ca nu mai poti sa mergi.

Confortul toceste reflexele, scade acuitatea, micsoreaza tonusul. Cu cat faci mai putin efort, cu atat mai mult urasti efortul. Urasti orice pune in pericol starea de bine.

Dupa prima plata online, nu mai vrei sa stai la nicio coada. Dupa prima comanda la supermarket primita acasa, drumul la cumparaturi devine marginal mai putin atractiv, Netflixul castigand cateva puncte in lupta cu efortul de a te imbraca, a naviga prin oras, a cara, a pune pe banda, a pune in masina, toate aceste lucruri care pot disparea cu cateva apasari de buton.

Iar acesta este terenul si jocul pe care va aparea si se va dezvolta noua modalitate de control colectiv sau, cu obiective pe grupuri mai mici si personalizate.

Si, desigur, teoria cred ca exista de ceva timp prin laboratoare, dar acum, printr-o intamplare absolut imprevizibila, traim iata, primul experiment colectiv care demonstreaza exact asta: numai asigurarea unui standard de confort multumitor majoritatii persoanelor, a facut posibila izolarea, controlul.

Nu cred ca exista un scenariu care sa fi putut sa tina in case populatia lumii libere, pana acum. Pana in era internetului si a livratului acasa. Nu frica de moarte ne-a tinut, nu ordonantele si masurile ci acel echilibru caldut intre asigurarea standardului de confort de dinainte si conectarea permanenta cu orice lucru sau persoana de pe planeta. Separati dar impreuna, nu?

Daca nu am fi putut primi vinul si mancarea de pisica acasa si daca nu aveam toate aceste conexiuni instantanee cu oricine ne doream, nu rezistam nici o saptamana.

S-a mai zis ca, cu cat esti mai bogat, cu atat iti place sa stai mai mult acasa. Daca ai si curte, e lux. Confortul a facut posibila ramanerea in casa dar a si schimbat perspectiva asupra nevoii de agitatie ulterioara. Deja multi dintre noi cochetam cu perspectiva reducerii unor eforturi viitoare sau a adoptarii unor obiceiuri noi. S-a instalat aversiunea pentru pierderea celor castigate sau experimentate in perioada asta.

Mica problema este ca si statul si politicienii s-au prins de asta. Cred ca zilele astea traiesc o mirare permanenta legata de gradul de conformism social pe care au reusit sa-l impuna fara prea mare efort. Oamenii care ieseau ieri in strada stau astazi mai mult decat cuminti in case si pun filme pe net.

Statul (si nu vorbesc neaparat de al nostru) invata sa manuiasca acel echilibru fin intre coercitie si acces la confortul pe care il cautam, pentru a-si asigura continuitatea si controlul din ce in ce mai prezent, fara de care nu se mai poate guverna in timpurile noastre. Statul trece la marketingul politic de nivel urmator: confortul micii mite electorale trece la alte nivele si se transforma in mita de infrastructura de confort si sofisticarenii de varfuri masloviene. Ceausescu ne-ar fi tinut potoliti cu niste mancare in plus, dar n-a putut sa se puna cu Rambo si Benny Hill. Astazi ne poti tine in case, linistiti cu niste internet si memeuri haioase.

La nivel global acum, rusii au facut de curand un submarin cu care vor sa taie cablurile prin care circula internetul pe sub oceane, in eventualitatea unui conflict, pentru ca, nu-i asa, in cativa ani, asta va fi comparabil pentru populatie cu experienta unui bombardament cu napalm.

Dictatura viitorului nu va mai deprava coercitiv si brutal ci fin, marginal, personalizat, in legatura cu mici intreruperi de confort in relatia de dependenta pe care o avem fata de internet si livrarea acasa. Espresorul care iti face cafeaua perfecta in fiecare dimineata este slabiciunea ta si argumentul lor.

Matricea se construieste de la nivel individual catre cel central iar secretul este sa fie ceruta, nu impusa. Fiecare dintre noi isi creaza colectia de stimuli, de abonamente si routine de la care cat de curand nu o sa mai poata renunta, colectia de furtune la care ne vom conecta si care vor pompa permanent intr-un corp si minte inerte, satisfactia confortului suprem.

Atat de simplu: Vulpita si Dana Budeanu alaturi de serialul de pe Netflix si Glovo sau jocul tau online vor fi argumentele lor pentru ca tu sa faci ce ti se cere, de catre cine ti se cere.

Si toata lumea va fi multumita.

Lumea, care se lasa sa cada usor pe spate, cu mainile intinse, ca in jocurile alea de incredere din team building, intr-un relanti impecabil, demn de ultima camera de pe iPhone, si care aterizeaza pe cea mai pufoasa saltea, infiorandu-se din toti porii, de textura ei prietenoasa, perfecta, eliberatoare.

Epidemia Sociala Esti Tu

La fel cum, acum 30 de ani, lumea se uita prima data in direct la o revolutie, astazi ne uitam si in direct la o pandemie. Cu observatia ca nu doar ne uitam.

Anesteziati si astenizati, in case, suntem conectati, intr-o legatura pe termen lung, cu cel mai mare spectacol mediatic din cate ne-au fost date sa urmarim. Numai ca spectacolul informatiei se dovedeste malign prin el insusi, este epidemia de o suta de ori.

In fiecare zi, dis de dimineata, deschidem telefonul sau capacul laptopului, ne luam cafeaua in mana, ne incalzim gatul si mainile cu gesturi rutinate si incepem un nou asalt, o noua zi in iad.

Zgomotul este asurzitor, tactul este infernal, suvoiul de nestavilit. Fiecare participa. Fiecare ne spune ce a mai citit, ce a mai vazut, cat de tare rade, cat de frica ii e sau cat de bine a facut, cat de incompetenti sunt aia si cat de importanta e credinta, cat de mult conteaza lucrurile facute acum sau cat e de relaxat si cum se mai glumeste zilele astea, cum se schimba ordinea mondiala, cum actioneaza oculta, cum i-a iesit omleta, ce a mai aflat sau cum ii arata ziua. Simpli observatori sau militanti, oportunisti sau conspirationisti, victime sau dirijori, mame sau antreprenori, influenceri sau influentati, fiecare emite bucatica lui de viata, de adevar sau traire, in acelasi timp, in acelasi cor disonant si urlat, pe peretele care nu se mai termina.

Internetul social este virusul scapat de sub control.

Nu exista carantina, nu exista norme sau proceduri aplicabile. Ultima reduta, ultimul punct de rezistenta este persoana fizica, mintea asaltata permanent de ceilalti si sugestionata continuu sa se exprime, sa explice, sa arate, sa simta, sa raspunda. Binele si raul, placutul si mizerabilul sunt scapate de sub control si infesteaza instantaneu oameni de toate felurile, minti de toate calibrele, intentii din toate diapazoanele.

Insinuat structural si ingenuu in vreme de pace, socialul internetului devine monstruos in momentele in care plictiseala, panica si frica isi fac loc in mentalul fiecaruia, in perspectiva vietii alta data perfecte.

Ca o camera de ecou, cu mii de surse simultane, expunerea pe termen lung la acest asalt amplifica si debusoleaza. Sensibilitatile se exacerbeaza, banuielile se confirma, noi aliante se cladesc pe shareul momentului, pe like-ul la minut. Morisca prinde viteza, entropia creste si totul incepe sa arate ca o tesatura de scantei, explozii si luminite, fiecare, molecula adevarului sau a zicerii supreme pentru mintea care trebuie sa aiba partea ei din iluzia ca trebuie sa spuna public ce a vizitat-o numai ce.

Suntem asaltati de retele si de grafice, de glume si comunicate, de liveuri si analize, editoriale si verdicte, strigate de ajutor si dovezi ca lumea se organizeaza, apeluri peste apeluri, imagini mozaicate din casele tuturor, din bucatarii si de pe saltelutele de yoga, vedem un million de masti pe zi, jurnale de izolare, programe de organizat timpul, insomniaci, regasiti, isterizati, calmi, oameni care si-au pierdut rabdarea, oameni care numara, altii care muncesc, morti, salvati, debusolati.

Si iadul e pavat cu intentii bune. Toate acestea se intampla din cele mai bune intentii. Sunt oameni ca noi, oameni pe care-i respecti, pe care-i iubesti, cu care lucrezi, de la care ai de invatat, oameni animati de a face bine, de a se arata empatici si prezenti, oameni care se plictisesc, care vor sa arata ca  fac, vor sa impartaseasca lucruri interesante, momente si pareri, ipostaze si judecati.

…….

Acum ceva ani, descopeream cu mirare si neincredere ca dupa al doilea razboi mondial au existat oameni care, in izolare, au petrecut zeci de ani fara sa stie ca razboiul s-a terminat iar toata aceasta perioada de lipsa de contact cu realitatea nu parea sa-i fi afectat semnificativ. Isi faceau doar datoria, isi traiau viata, pe ultimele date pe care le aveau.

Astazi, cred ca izolarea sociala este singura solutie pentru a trece peste razboi. Separarea sociala trebuie sa se intample si digital. Vorbaria trebuie autorationalizata. E poate cel mai greu lucru pe care poate sa-l faca generatia asta: sa se abtina sa mai faca zgomot. Sa decida ca 90% din ce scrie, nu are nicio valoare. Sa recunoasca ca este parte a problemei.

Sa constientizeze ca bunele intentii pot avea efecte contrarii, ca relaxarea emiterii il incarca pe celalalt, marginal dar continuu, ca aceeasi picatura livrata de o suta de ori pe zi incepe sa schimbe ceva la receptor chiar daca aceasta nu sesizeaza, ca zgomotul zombifica si face manipularea mult mai usoara, ca a te afla in treaba inseamna a da raul mai departe.

Nu cred ca mai este posibil sa rezistam pe termen lung unui asalt informational concertat din care simtim nevoia primara ca trebuie sa facem parte minut de minut. Care ne consuma, implicandu-ne, folosindu-ne. Contactul permanent cu informatia in felul in care este livrata de masinaria sociala compromite semnificativ sansele de supravietuire sau de supravietuire in conditii de sanatate mintala. Traumele sociale sunt mai mari decat cele medicale.

Iar raspunsul este la noi. Nu o sa rezolve nimeni fake news-ul, nu o sa iasa nimeni din businessul de luat clickuri. Trebuie sa iesim noi din businessul de dat clickuri. Din senzatia ca e important sa participi, sa-ti emiti parerea de zece ori pe zi.

E responsabilitatea noastra, a celor care ne consideram destepti sa nu mai fim manipulabili sau instrumente de manipulare.

Astazi, in Poiana lui Iocan, toti au ziare, toti au pareri, toti au o voce, toti inteleg, toti scriu, toti sunt datori cu niste zgomot. E o poiana in care nimeni nu mai intelege nimic dar toti participa cu febrilitate.

La fel cum, acum 30 de ani, lumea se uita prima data in direct la o revolutie, astazi participam in direct la o pandemie.

Majoritar fara intentie sau fara sa realizam, ca niste naivi asimptomatici, imprastiem peste tot aceasta infectie.

Virusul suntem noi iar tusitul e ceea ce scriem pe Facebook.

Delirul Care Ne Uneste

Social, politic, individual, ca discurs si manifestare publica traim si asimilam zilnic diverse forme si expresii de sminteala colectiva.

Iata sminteala elocventa, delirul expresiv, coerent. Halucinatia asumata la nivel de structura si media performance.

This is Trump's new faith advisor…and no… This is not a joke

Publicată de Rizia Robertson pe Luni, 4 noiembrie 2019

Genul acesta de manifestare, desi usor de identificat si extrem de contrastant, trece si este adoptat de pana la 15% din populatie fara niciun un clipit. Audienta cumpara organic spectacolul, pleaca de acolo ravasita, transformata, atinsa, convertita. Nimic nu pare nelalocul lui, nu se nasc mirari, nu se ridica sprancene. Dimpotriva, spectacolul deschide cele mai intime supape, ajunge sa mangaie cele mai intime si suprimate trairi: “In sfarsit cineva este elocvent despre ceea ce simt.” Ca atunci cand descoperi o melodie care descrie exact ce traiesti si ramai cu ea pe repeat.

Totusi, tractiunea delirului profesionist deschisa de Vadim si urmata apoi de Diaconescu, Cumpanasu si altii nu are capacitatea de a atrage decat o masa compacta de ultrasi care nu mai reusesc sa faca diferenta pe tabel.

Din acest motiv, mai recent, a aparut si este in crestere delirul moderat afirmat, un balet sofisticat, la limita, intre simularea ideilor progresiste si reafirmarea constanta a coniventei, a apartenentei, a jocului interior disimulat la exterior. Suntem o gasca care stim exact ce facem dar simulam aderarea la legi, la EU, la morala, la toate aceste standarde de care nu ne putem sa ne dezicem fara a provoca o catastrofa.

Politica delirului moderat este o politica a dublei presiuni: o presiune exterioara provenita de la standardul moral, social si politic in care se intampla lucrurile si una provenita din interior, de cartel, care trebuie acoperita, contorsionata pentru a fi facuta prezentabila. In orice caz, cea de-a doua este in majoritatea cazurilor determinanta.

De data aceasta, forma pe care o ia manipularea sau prostia nu mai este exaltata ci mult mai insiduasa, mai aproape de simularea normalitatii, de trairile de zi de zi sau problemele oamenilor, de narativul fiecaruia. Audienta este relativ mica dar foarte loiala, formata aproape exclusiv din beneficiarii cartelului si apropiatii acestora.

Scaparile si iesirile din normal nu mai sunt norma ci au o caracteristica de exceptie, au o natura ciclica, de confirmare: le fac cu ochiul complice masei de votanti ca da, ne aflam in aceeasi smecherie dar nu putem sa o zicem chiar pe fata. Se foloseste tehnica scaparii, se arunca constant cate ceva odios dupa care se retrage, se ofera (cu greutate si argumentat) scuze, totul se termina intr-un sanchi din care fiecare intelege ce trebuie.

Comunicarea, desi publica, are un adresabilitate inchisa, specifica membrilor. Suntem intr-o comunitate de glume cu circuit inchis in care ne distram pe seama celorlalti.

La fel stau lucrurile cu toate celelalte parghii. Unde un observator extern vede un populism cras, membrilor comunitatii li se arata singura solutie, unde de afara se vede inadecvare si mitocanie, in interior se vede curaj si prezenta de spirit, unde spoiala este structura, structura de fapt deranjeaza.

Greselile gramaticale, poticnelile, minciuna cu zambetul pe buze sunt common ground, regulile comunitatii, standardul intern, codul secret. Luarea in deradere nu fac decat sa demarcheze mai bine teritoriile, sa stabileasca mai profund falia.

Aceasta comunitate este cea mai stabila si ajunge pe la 30%. Acest electorat nu mai poate fi scos din acest abuz si complicitate prin devoalarea adevarului sau prezentarea unor lucruri evidente, pentru ca pentru el nu exista alternativa. Sunt corp comun cu abuzatorul, cu agramatul, cu mincinosul intr-un schimb maslovian foarte concret, pe toate nivelele.

Caracteristica principala de evolutie a manipulatorului consta in rafinarea mijloacelor si finetea in abordare. Consultati mai buni, pricepere si actualitate tehnica si digitala fac din Dragnea, Dancila sau Diaconu rachete balistice in stare sa culce la pamant regiuni intregi.

Acestei comunitati conservatoare i se opune istoric o comunitate progresista cu caracteristici greagare similare dar cu un set diferit de probleme: lipsa de unitate, lipsa de apetit, mania perfectiunii, incapacitatea de adaptare, sensibilitatea exacerbata, autismul social, lipsa de identitate si carisma.

Principalul avantaj al progresistilor le este si cea mai mare povara. Progresistul este un naiv ineficient cu rezerve inepuizabile de orgoliu. Capabili sa se descurce si sa creeze, la curent cu noul si frumosul, detaliati si sofisticati, traiesc delirul naivitatii si al turnului de fildes. Nu reusesc sa se amestece cu multimea, sa-si “incalce standardele” si sa gaseasca compromisul unificarii, nu reusesc sa-si aplice criterii printre ei sau personal, sunt incapabili sa gaseasca un traseu sau sa deschida un discurs coerent. Sunt transpusi de cat de destepti si drepti sunt si asta ii transforma in prosti si ineficienti.

Cea mai mare slabiciune a acestei comunitati este incapacitatea de a cladi pe propriile principii, in afara referintei continue la rau. Binele pare ca traieste numai ca raspuns al abuzului raului. Si doar deranjul extrem al raului ii mobilizeaza. Hahaiala despre prostul de dincolo reprezinta zeama care coaguleaza principiile cele mai solide. Practic, sunt atat de destept pe cat de prost pot sa te arat zilnic.

Desi personal se descurca sa-si ia deciziile, politic se complac intr-o stare de imaturitate, dezinteres si lipsa de actiune coordonata.

Si ajungem la ultima forma de delir, cel al nepasarii, al neimplicarii. 50% din populatia noastra traieste o iluzie complexa legata de ineficienta implicarii, un autism generalizat, o conditie autoimpusa de pasivitate si nepasare.

…..

La orice manastire sunt doua tipuri de oameni. Oameni cu toate drepturile si un fel de suboameni care poarta denumirea de vietuitori. Acestia sunt cei care ajuta prin curte, pe la bucatarie, in principal la muncile conexe de mentenanta a lacasului. Sunt niste tolerati si ei venereaza asta.

…..

50% din populatia Romaniei formeaza cea mai mare comunitate, cea a vietuitorilor. O comunitate de romani care traiesc printre noi, care uneori iti fac curat in casa, alteori iti pun un diagnostic, care uneori te opresc in trafic si alte ori iti cer sa ajuti copii bolnavi, care citesc horoscopul sau cartile de Gaudeamus, care scriu pe la gazete sau pe pereti, care ajuta sau incurca, care vor sau pot care cred sau asteapta.

Romani prea ocupati sa ridice capul, prea mici ca sa faca diferenta, prea blazati ca sa se complice cu chestia asta, prea putin educati sa inteleaga ce se intampla, prea buni pentru hotii astia, prea vinovati ca nu inteleg nimic in jur.

Romanii care tin Romania pe loc, ca in curtea unei manastiri, unde nu se intampla nimic.

Republica Simulata Romania

In clasa a VIII-a, profesoara de romana si-a dat examenul de titularizare pe post. Retrospectiv cantarind, aceasta a generat cea mai intensa si efervescenta montare a unei piese de teatru la care am asistat. Inca de la inceputul trimestrului ne-a anuntat ca acesta nu este un trimestru obisnuit ci unul care va culmina cu o opera de arta: momentul in care la ora ei vor participa doi inspectori care ii vor acorda calificativul. Aceea era cea mai importanta ora din viata ei profesionala si trebuia sa iasa perfect.

Tot trimestrul am repetat pentru ora aceea. Fiecare avea un rol bine stabilit, nuantele erau clarificate si scenografiate la secunda. S-a ajuns la sofisiticari in care anumiti elevi trebuiau sa preia o idee intr-un mod “spontan” si sa o livreze “entuziast”. Elevi mai slabi aveau o partitura mai simpla, premiantii stiau pe de rost replici complicate urmate de incheieri cu “personalitate”. Momentele culminante ale regiei au fost cele trei momente in care se introduceau voit greseli (dintre cele mai frecvente, aveam sa aflu) pe care profesoara le rezolva uitandu-se complice la inspectori cu o privire extrem de intelegatoare: “nu mi-a fost usor sa ridic clasa asta… dar pentru asta suntem aici”.

O singura sincopa a avut ora, momentul in care un inspector a intrerupt curgerea unui elev, prin actul II, cu intrebarea “De ce crezi asta?”. Cele 0,2 secunde cat i-a luat elevului sa se intoarca catre profesoara si privirea uluita a acestuia nu i-au scapat inspectorului care, de rusine, a raspuns tot el la intrebare si de atunci nu a mai avut astfel de initiative.

Recent, un cunoscut este oprit de politia rutiera si amendat contraventional. Soferul constata prin simturile proprii ca politistul este baut. Ii comunica acestuia ca se gaseste intr-o situatie jenanta si ar fi bine sa nu continue cu aplicarea amenzii si prezenta pe strazi. Politistul ii raspunde sugerandu-i sa-si vada de drum cu aceasta amenda pentru ca prin comentariile acelea savarseste infractiunea de ultraj si lucrurile se pot termina mult mai prost pentru el.

Soferul insista si suna la 112 pentru un al doilea echipaj care sa constate ca primul echipaj a consumat alcool. Operatoarea de la 112 il avertizeaza pe sofer ca acuzatiile sunt grave si in caz ca nu se verifica o sa primeasca amenda si pentru sunat abuziv. De parca n-ar fi roman, soferul insista.

La fata locului se prezinta un al doilea echipaj care duce primul echipaj la sectie unde constata ca era baut. Amenda este anulata. Happy ending, institutiile functioneaza! Inca nu.

La sectie, infuriat de cele intamplate, politistul baut ameninta soferul fara sa se jeneze prea mult fata de colegii prezenti. Numai ca acestea sunt genul de amenintari care sunt puse imediat in practica: in momentul in care soferul paraseste sediul sectiei de politie, politistul il urmareste, il opreste in trafic si ii aplica doua amenzi.

Soferul face o plangere la procuratura si dosarul ajunge la Judecatoria de sector care constata ca politistul avea dreptul sa aplice amenzile (nu avea o concentratie de alcool indeajuns de mare!) si mentine pedeapsa contraventionala aplicata soferului.

Lucrurile se schimba in apel, la Tribunal, unde se desfiinteaza amenzile si politistul este mustrat. Serios abuzat timp de doua luni, binele invinge.

“Pune-le domle in acelasi loc, ca oricum le amesteca cand le iau”, imi spune ieri un binevoitor care trece pe langa mine in timp ce incercam sa indes plasticul intr-un tomberon prea plin in timp ce la hartie mai era loc suficient. “Asta-i asa, sa vada lumea ca suntem in Europa”…

In fiecare zi, in Romania, ne trezim, ne uitam multumiti in oglinda, ne spalam pe dinti, ne alegem camasa si ne aranjam gulerul pentru o noua zi. In fiecare casa, rutina inceputului ne pune zambetul pe fata, cafeaua in mana stanga iar fiecare isi intra usor, usor in rol.

Scena se deschide si orasul incepe sa se miste sincron, marunt, organizat pana la cel mai mic detaliu. Fiecare se intretaie perfect cu ceilalti si isi cunoaste instinctiv traseul repetat de atatea ori. Fiecare isi ocupa locul si restabileste continuitatea intrerupta ieri. Reincep consultatiile, se misca hartiile, se dau interviurile, se livreaza pachetele, se pornesc sedintele, se cer actele, se inventariaza problemele, se stabilesc masurile, se masoara deviatiile, se stabilesc etapele, se constata inadvertentele, se propun strategiile, se numara voturile, se iau initiativele, se consemneaza progresele, se abordeaza chestiunile, se pun in miscare autoritatile. Preafericitii ctitoresc, imputernicitii reprezinta, superiorii analizeaza, comisiile lucreaza, serviciile vegheaza, functionarii implementeaza.

Politia e distribuita, evident, in rolul de politie, primaria face un rol magistral ca primarie, profesorii si educatorii joaca scena educatiei, preotilor le iese sublim scena harului, judecatorilor le ies impecabil procedurile si procesele, asistentele se intrec pe sine in rolul asistentelor, functionarii fac rolul vietii, controlorii fac exces de zel in rolul de controlori (sperand la un rol mai important), paznicii sunt foarte credibili in rolul de paznici iar criticii, criticii ca de obicei, incearca ridicol sa trolleze ceva ce nu pot intelege.

Paradoxal, in toata aceasta distributie isi gasesc loc si niste figuranti fara talent, niste nonconformisti ai scenei, prinsi parca intr-o curgere pe care nu o inteleg si careia ii rezista naiv. Unii incearca sa faca jurnalism, altii incearca sa-si duca afacerile inainte, unii construiesc spitale iar altii se incapataneaza sa nu-si gaseasca un rol in poveste, ajutand, schimband, criticand si cautand sa ii invete pe altii ca lucrurile se fac diferit, sa reziste seductiei distributiei mari, trairilor de protagonist, mirajului de afis.

Din pacate, si o spun pur dintr-o perspectiva de neimplinire regizorala, din cand in cand, rar de altfel, in aceasta reprezentatie perfecta, au loc mici accidente. Mici aberatii, care vatama putin armonia, gripeaza putin ritmul, nevrozeaza putin tesatura, rearanjeaza putin rutinele. Nu e mare lucru, nu e vorba decat despre niste padurari care mai mor impuscati prin paduri, niste copii care se mai ineaca prin haznale, niste tineri care mai ard prin niste decoruri mai ieftine, niste batrani care se mai sting pe strazi, niste telefoane la care nu raspunde nimeni, lucruri statistice, inerente intr-un live de complexitatea asta. Nimic totusi care sa justifice ajustari de scenariu, reconsiderari de roluri sau atributii, in afara rotatiei obisnuite, care are darul de a mai improspata putin jocul si a oferi clipe de odihna actorilor mai expusi.

Romania reala e greu de privit si asumat. Si la fel ca intr-un ghetou unde viata e insuportabila, in Romania realitatea trebuie jucata permanent pentru a putea fi paletabila. Iar rolurile se invata de mici si se mostenesc din generatie in generatie intr-o spirala ametitoare a smintelii catre minciuna si impostura intru supravietuire.

Romania este simulata pe toate nivelele, in toti nervii si muschii esentiali, pe toate traseele vitale. Cohorte intregi de histrioni au roluri bine stabilite si simuleaza in fiecare zi cu zel, umor si desantare competente, programe, asumari, roluri, intentii, misiuni, initiative, responsabilitati, reforme, bifeaza zi dupa zi, reprezentatie dupa reprezentatie, schizoid si spoit ca traiesc.  

Pentru Bacalaureat, tot la romana, procedura era urmatoarea: mergeai la meditatii unde scriai pe un caiet studentesc comentariile pentru textele literare pe care le dicta profesorul, la o masa cu inca trei elevi. Incepand din ianuarie trebuia sa inveti pe de rost cate un comentariu la fiecare doua saptamani. In mai le reluai si mai treceai inca o data printre ele. In iulie dadeai bacul.

La examen a fost oarecum hilar. Dupa ce s-a anuntat subiectul a fost putin liniste, priviri atintite inainte, un mic exercitiu de accesare a comentariului intens memorat, dupa care, soptit, s-au auzit cuvintele cheie: “constiinta omului din popor”, “raportul relatiei om-natura”, ”tripla semnificatie”. Ne picase “La Vulturi” de Gala Galaction”. Copiii s-au pus pe scris si nu s-au mai oprit doua ore. Practic, nu ne ajungea timpul.

Comentariile din caiet, aveam sa aflu mai tarziu, erau de la Bucuresti, extrase din cursurile si lucrarile de diploma de la Litere. Impecabile.

Pentru punctajul maxim era obligatoriu ca lucrarea sa se incheie cu citatul final: “Ajunge atata risipa, atata jaf la vulturi, din mana bietei tari si din carnea noastra”.

29 octombrie 2019, 4 ani de la Colectiv

Artificial Intelligence Countdown

The road to Skynet, as we see it.

“If we invent machines that can think, then those machines will invent machines that can think and they’ll invent better machines and very quickly the machines will be a thousand times better then us.”

In 1950, Alan Turing defined the “Turing Test” as a machine’s ability to be indistinguishable from humans. In the same year, John von Neumann defined the “Technological Singularity” as the point at which machines would gain super-human intelligence and then be able to build machines increasingly super-human in a chain reaction that allowed them to evolve far beyond us.

In the shadows, machines are increasing their superiority at a frightening rate. This is a chronology of the events toward singularity, as we can depict it out of the public scene.

Maybe is a good idea to start with this: What Is AI Anyway?

Nov, 2019 – Former Go champion beaten by Deep Mind retires after declaring AI invincible.

Sept, 2019 – AI learned to use tool

Jul, 2019 – AI poker bot is first to beat professionals at multiplayer game

Jan, 2019 – Deep MInd’s AI agents conquer human pros at Starcraft II

Dec, 2018 – How Artificial Intelligence is changing the world.

Oct, 2018 – Can AI support a liberal education model?

August 23rd, 2018 – AI generated artwork on auction

May 24th, 2018 – Facebook’s AI can translate music from one style to another

April 4th, 2018 – The Threat Of AI Weapons

April 4th, 2018 – Will AI Make Us Immortal?

April 3rd, 2018 – AI’s Take Over Involves More Humanization

March 19th, 2018 – Two bots talking

March 9th, 2018 – Will the future be human? Yuval Harari

March 7th, 2018 – How AI is changing the way we make music

March 7th, 2018 – Humans slapped and shouted at robot cars

February 15th, 2018 – AI startups ramp up

February 14th, 2018 – Robots had their own skiing competition at the Winter Olympics

February 10th, 2018 – His 2020 Campaign Message – Robots Are Coming

February 5th, 2018 – AI making music

January 24th, 2018 – AI is learning what are you willing to pay

January 23th, 2018 – Google’s AI Makes Its Own AI Children

January 23th, 2018 – AI generated Coachella lineup

January 15th, 2018 – Artificial intelligence bot beats humans at reading in a first for machines

January 14th, 2018 – Elon Musk and OpenAI Want to Create an Artificial Intelligence that Won’t Spell Doom for Humanity

November 15th, 2017 – The creepy world of Boston Dynamics

(111417 Waltham, MA) The new Spot Mini robot by Waltham based Boston Dynamics. Photo courtesy of Boston Dynamics

November 6th, 2017 – Renault and the first car driven by human mind 

October 25th, 2017 – Sophia, the first robot to be granted citizenship

October 25th, 2017 – AI Lawyer “Ross” Has Been Hired By Its First Official Law Firm

October 22th, 2017 – Brain acceleration technique

October, 18th, 2017 – AlphaGo Zero, a step closer to singularity

October 16th 2017 – Google Machine Learning Software Has Learned To Replicate Itself

October, 2017 – Artificial intelligence camera

June 13th, 2017Just 10% of trade is regular stock picking

Cum Se Intampla Accidentele – Air Canada 759

Sunt doua tipuri de accidente. Cele care se intampla neanuntat, rapid, catastrofic si unde reactia este de mai mica importanta si cele care se desfasoara in timp, in slow motion, greseala adaugandu-se greselii anterioare, intr-un lant de erori care la un moment dat nu mai poate fi oprit.

Iata anatomia unui exemplu din a doua categorie, care se putea transforma in cel mai mare accident aero de la inceputurile aviatiei civile.

Air-Canada-Flight-AC759-Nearly-Lands-On-Taxiway-At-San-Francisco

Zilele aceastea a aparut simularea cu zborul Air Canada 759 care a confundat, pe timp de noapte, pe 7 iulie 2017, o pista, cu o cale de rulare pe aeroportul San Francisco si era cat pe aci sa aterizeze pe a doua, peste vreo doua alte avioane care asteptau sa decoleze.

Fata de cateva comentarii ale incidentului care lauda calmul tuturor celor implicati, senzatia mea este complet diferita: toti cei implicati au ratat pe rand toate oportunitatile de a elimina eroarea lui Air Canada si a evita cat mai devreme posibilitatea unui accident. Astfel, cronologic:

  • Minutul 1:20 din primul film – glasul pilotului ne ofera povestea unui zbor de rutina, petrecut in mare parte noaptea. Omul este plictisit, cu siguranta nealert si cu situational awareness limitat. A iesit de mult din tura.
  • Minutul 1:35 – fie ca nu se uita, fie ca nu le vine sa creada, fie ca nu vor sa fie luati de prosti, niciunul dintre cele 4 avioane (opt perechi de ochi potentiale) aflate in coada nu reactioneaza la vederea avionului care aterizeaza peste ei. Noapte luminile se vad perfect si directia de aterizare direct catre ei era usor de sesizat. Inexplicabila lipsa de reactie vehementa a celor care asteptau sa moara. In aviatia profesionista foarte mult din reactia normala la evidenta este inlaturata de senzatia ca sunt acolo niste profesionisti care se ocupa de tine si oricum nu are cum sa se intample asta.
  • Minutul 1:50 – turnul de control nu are nici o reactie la un indiciu important al lipsei de aliniere a lui Air Canada complacandu-se sa reconfirme pista, fara sa se intrebe ce lumini vede de fapt pilotul.
  • Minutul 2:00 – pilotul Air Canada se mai trezeste dar nu complet (nu avem discutiile din cockpit asa ca nu stim ce s-a intamplat acolo dar rezultatul nu a fost satisfacator). Acesta este momentul critic pentru pilot, momentul in care trebuia sa inteleaga ca ceva era gresit, sa coroboreze informatia de la turn, cu ce vedea si sa inteleaga ce a gresit. De notat ca simularea nu este foarte exacta. In simulare nu se vede nici o lumina de balizaj a caii de rulare dar e clar ca acestea trebuiau sa fie vizibile din moment ce pilotul le-a confundat cu luminile pistei. Dar pilotul nu face nimic si se indreapta in continuare catre luminile pe care le-a vazut pe pista desi controlorul i-a spus ca nu este nici o lumina pe pista. Pilotul este in modul zombie.
  • Minutul 2:05 – momentul critic pentru celelalte avioane. Reactia pilotului United 1, din primul avion este o explicatie a intregii scene: flegmatic si fara chef, are un comentariu de observator sub nuc. Pare total rupt de scena si de posibilele consecinte. Remarca relaxat ca baiatul asta care aterizeaza a luat-o aiurea si vine peste niste avione dar nu prea ii pasa (sau nu-i vine sa creada). O reactie prompta si decisiva ar fi mai adaugat cateva secunde ruperii lantului de evenimente catastrofice. Dar nimic. De remarcat tacerea completa a celorlalti care, iarasi, ori erau in check listuri, ori erau ca caprioarele in faruri.
  • Minutul 2:10 – momentul critic pentru turn care alertat de comentariul avionului de la sol se apleaca in sfarsit asupra situatiei si ia in doua secunde decizia care opreste catastrofa. De altfel este posibil ca turnul sa fi fost alert inca de acum 10 secunde si comentariul de la sol sa fi fost doar o confirmare a situatiei pe care o intuia fara sa poata sa o confirme. Probabil ca unghiul in care e plasat turnul nu ofera posibilitatea intelegerii exacte a situatiei de pe teren in cazul lui 28R.
  • Minutul 2:10 – inexplicabila lipsa completa de reactie in cockpitul Air Canada care se indreapta cu relaxare si determinare catre niste avioane la sol. Interventia ulterioara, la comanda de “go-around” ofera un indiciu ca incepusera sa se prinda ca ceva nu e in regula dar lipsa totala de reactie anyway.
  • Minutul 2:35 – observatorul de pe United 1, care facea misto cand a vazut ca avionul vine spre calea de rulare si nu a reactionat profesionist, nu scapa momentul si il pareste imediat turnului, in incercarea evidenta de a se delimita de consecinte. In cazul unui accident, United 1 ar fi fost unul dintre vinovatii morali ai catastrofei si ar fi trait cu sute de morti pe constiinta. Oricum, a fost singurul viu la sol, in decursul incidentului.

Si BTW, cum marile tragedii au si parti amar ironice, daca accidentul s-ar fi intamplat, ar fi afectat exact ultimele doua avioane din rand, care erau doua avioane United. Deci pilotul din frunte si-ar fi gasit rapid prieteni printre morti.

So, s-a evitat o tragedie, in principal datorita interventiei controlorului din turn, transportul aerian este cel mai sigur dar tipul asta de evenimente in care factorul uman rateaza ocazie dupa ocazie pentru a evita o catastrofa se poate intampla oricand.

Sa nu faceti ca ei. Mai bine sa fii penibil si usor strident decat mort.

Fly safe.