Republica Simulata Romania

In clasa a VIII-a, profesoara de romana si-a dat examenul de titularizare pe post. Retrospectiv cantarind, aceasta a generat cea mai intensa si efervescenta montare a unei piese de teatru la care am asistat. Inca de la inceputul trimestrului ne-a anuntat ca acesta nu este un trimestru obisnuit ci unul care va culmina cu o opera de arta: momentul in care la ora ei vor participa doi inspectori care ii vor acorda calificativul. Aceea era cea mai importanta ora din viata ei profesionala si trebuia sa iasa perfect.

Tot trimestrul am repetat pentru ora aceea. Fiecare avea un rol bine stabilit, nuantele erau clarificate si scenografiate la secunda. S-a ajuns la sofisiticari in care anumiti elevi trebuiau sa preia o idee intr-un mod “spontan” si sa o livreze “entuziast”. Elevi mai slabi aveau o partitura mai simpla, premiantii stiau pe de rost replici complicate urmate de incheieri cu “personalitate”. Momentele culminante ale regiei au fost cele trei momente in care se introduceau voit greseli (dintre cele mai frecvente, aveam sa aflu) pe care profesoara le rezolva uitandu-se complice la inspectori cu o privire extrem de intelegatoare: “nu mi-a fost usor sa ridic clasa asta… dar pentru asta suntem aici”.

O singura sincopa a avut ora, momentul in care un inspector a intrerupt curgerea unui elev, prin actul II, cu intrebarea “De ce crezi asta?”. Cele 0,2 secunde cat i-a luat elevului sa se intoarca catre profesoara si privirea uluita a acestuia nu i-au scapat inspectorului care, de rusine, a raspuns tot el la intrebare si de atunci nu a mai avut astfel de initiative.

Recent, un cunoscut este oprit de politia rutiera si amendat contraventional. Soferul constata prin simturile proprii ca politistul este baut. Ii comunica acestuia ca se gaseste intr-o situatie jenanta si ar fi bine sa nu continue cu aplicarea amenzii si prezenta pe strazi. Politistul ii raspunde sugerandu-i sa-si vada de drum cu aceasta amenda pentru ca prin comentariile acelea savarseste infractiunea de ultraj si lucrurile se pot termina mult mai prost pentru el.

Soferul insista si suna la 112 pentru un al doilea echipaj care sa constate ca primul echipaj a consumat alcool. Operatoarea de la 112 il avertizeaza pe sofer ca acuzatiile sunt grave si in caz ca nu se verifica o sa primeasca amenda si pentru sunat abuziv. De parca n-ar fi roman, soferul insista.

La fata locului se prezinta un al doilea echipaj care duce primul echipaj la sectie unde constata ca era baut. Amenda este anulata. Happy ending, institutiile functioneaza! Inca nu.

La sectie, infuriat de cele intamplate, politistul baut ameninta soferul fara sa se jeneze prea mult fata de colegii prezenti. Numai ca acestea sunt genul de amenintari care sunt puse imediat in practica: in momentul in care soferul paraseste sediul sectiei de politie, politistul il urmareste, il opreste in trafic si ii aplica doua amenzi.

Soferul face o plangere la procuratura si dosarul ajunge la Judecatoria de sector care constata ca politistul avea dreptul sa aplice amenzile (nu avea o concentratie de alcool indeajuns de mare!) si mentine pedeapsa contraventionala aplicata soferului.

Lucrurile se schimba in apel, la Tribunal, unde se desfiinteaza amenzile si politistul este mustrat. Serios abuzat timp de doua luni, binele invinge.

“Pune-le domle in acelasi loc, ca oricum le amesteca cand le iau”, imi spune ieri un binevoitor care trece pe langa mine in timp ce incercam sa indes plasticul intr-un tomberon prea plin in timp ce la hartie mai era loc suficient. “Asta-i asa, sa vada lumea ca suntem in Europa”…

In fiecare zi, in Romania, ne trezim, ne uitam multumiti in oglinda, ne spalam pe dinti, ne alegem camasa si ne aranjam gulerul pentru o noua zi. In fiecare casa, rutina inceputului ne pune zambetul pe fata, cafeaua in mana stanga iar fiecare isi intra usor, usor in rol.

Scena se deschide si orasul incepe sa se miste sincron, marut, organizat pana la cel mai mic detaliu. Fiecare se intretaie perfect cu ceilalti si isi cunoaste instinctiv traseul repetat de atatea ori. Fiecare isi ocupa locul si restabileste continuitatea intrerupta ieri. Reincep consultatiile, se misca hartiile, se dau interviurile, se livreaza pachetele, se pornesc sedintele, se cer actele, se inventariaza problemele, se stabilesc masurile, se masoara deviatiile, se stabilesc etapele, se constata inadvertentele, se propun strategiile, se numara voturile, se iau initiativele, se consemneaza progresele, se abordeaza chestiunile, se pun in miscare autoritatile. Preafericitii ctitoresc, imputernicitii reprezinta, superiorii analizeaza, comisiile lucreaza, serviciile vegheaza, functionarii implementeaza.

Politia e distribuita, evident, in rolul de politie, primaria face un rol magistral ca primarie, profesorii si educatorii joaca scena educatiei, preotilor le iese sublim scena harului, judecatorilor le ies impecabil procedurile si procesele, asistentele se intrec pe sine in rolul asistentelor, functionarii fac rolul vietii, controlorii fac exces de zel in rolul de controlori (sperand la un rol mai important), paznicii sunt foarte credibili in rolul de paznici iar criticii, criticii ca de obicei, incearca ridicol sa trolleze ceva ce nu pot intelege.

Paradoxal, in toata aceasta distributie isi gasesc loc si niste figuranti fara talent, niste nonconformisti ai scenei, prinsi parca intr-o curgere pe care nu o inteleg si careia ii rezista naiv. Unii incearca sa faca jurnalism, altii incearca sa-si duca afacerile inainte, unii construiesc spitale iar altii se incapataneaza sa nu-si gaseasca un rol in poveste, ajutand, schimband, criticand si cautand sa ii invete pe altii ca lucrurile se fac diferit, sa reziste seductiei distributiei mari, trairilor de protagonist, mirajului de afis.

Din pacate, si o spun pur dintr-o perspectiva de neimplinire regizorala, din cand in cand, rar de altfel, in aceasta reprezentatie perfecta, au loc mici accidente. Mici aberatii, care vatama putin armonia, gripeaza putin ritmul, nevrozeaza putin tesatura, rearanjeaza putin rutinele. Nu e mare lucru, nu e vorba decat despre niste padurari care mai mor impuscati prin paduri, niste copii care se mai ineaca prin haznale, niste tineri care mai ard prin niste decoruri mai ieftine, niste batrani care se mai sting pe strazi, niste telefoane la care nu raspunde nimeni, lucruri statistice, inerente intr-un live de complexitatea asta. Nimic totusi care sa justifice ajustari de scenariu, reconsiderari de roluri sau atributii, in afara rotatiei obisnuite, care are darul de a mai improspata putin jocul si a oferi clipe de odihna actorilor mai expusi.

Romania reala e greu de privit si asumat. Si la fel ca intr-un ghetou unde viata e insuportabila, in Romania realitatea trebuie jucata permanent pentru a putea fi paletabila. Iar rolurile se invata de mici si se mostenesc din generatie in generatie intr-o spirala ametitoare a smintelii catre minciuna si impostura intru supravietuire.

Romania este simulata pe toate nivelele, in toti nervii si muschii esentiali, pe toate traseele vitale. Cohorte intregi de histrioni au roluri bine stabilite si simuleaza in fiecare zi cu zel, umor si desantare competente, programe, asumari, roluri, intentii, misiuni, initiative, responsabilitati, reforme, bifeaza zi dupa zi, reprezentatie dupa reprezentatie, schizoid si spoit ca traiesc.  

Pentru Bacalaureat, tot la romana, procedura era urmatoarea: mergeai la meditatii unde scriai pe un caiet studentesc comentariile pentru textele literare pe care le dicta profesorul, la o masa cu inca trei elevi. Incepand din ianuarie trebuia sa inveti pe de rost cate un comentariu la fiecare doua saptamani. In mai le reluai si mai treceai inca o data printre ele. In iulie dadeai bacul.

La examen a fost oarecum hilar. Dupa ce s-a anuntat subiectul a fost putin liniste, priviri atintite inainte, un mic exercitiu de accesare a comentariului intens memorat, dupa care, soptit, s-au auzit cuvintele cheie: “constiinta omului din popor”, “raportul relatiei om-natura”, ”tripla semnificatie”. Ne picase “La Vulturi” de Gala Galaction”. Copiii s-au pus pe scris si nu s-au mai oprit doua ore. Practic, nu ne ajungea timpul.

Comentariile din caiet, aveam sa aflu mai tarziu, erau de la Bucuresti, extrase din cursurile si lucrarile de diploma de la Litere. Impecabile.

Pentru punctajul maxim era obligatoriu ca lucrarea sa se incheie cu citatul final: “Ajunge atata risipa, atata jaf la vulturi, din mana bietei tari si din carnea noastra”.

29 octombrie 2019, 4 ani de la Colectiv

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.