La fel cum, acum 30 de ani, lumea se uita prima data in direct la o revolutie, astazi ne uitam si in direct la o pandemie. Cu observatia ca nu doar ne uitam.

Anesteziati si astenizati, in case, suntem conectati, intr-o legatura pe termen lung, cu cel mai mare spectacol mediatic din cate ne-au fost date sa urmarim. Numai ca spectacolul informatiei se dovedeste malign prin el insusi, este epidemia de o suta de ori.

In fiecare zi, dis de dimineata, deschidem telefonul sau capacul laptopului, ne luam cafeaua in mana, ne incalzim gatul si mainile cu gesturi rutinate si incepem un nou asalt, o noua zi in iad.

Zgomotul este asurzitor, tactul este infernal, suvoiul de nestavilit. Fiecare participa. Fiecare ne spune ce a mai citit, ce a mai vazut, cat de tare rade, cat de frica ii e sau cat de bine a facut, cat de incompetenti sunt aia si cat de importanta e credinta, cat de mult conteaza lucrurile facute acum sau cat e de relaxat si cum se mai glumeste zilele astea, cum se schimba ordinea mondiala, cum actioneaza oculta, cum i-a iesit omleta, ce a mai aflat sau cum ii arata ziua. Simpli observatori sau militanti, oportunisti sau conspirationisti, victime sau dirijori, mame sau antreprenori, influenceri sau influentati, fiecare emite bucatica lui de viata, de adevar sau traire, in acelasi timp, in acelasi cor disonant si urlat, pe peretele care nu se mai termina.

Internetul social este virusul scapat de sub control.

Nu exista carantina, nu exista norme sau proceduri aplicabile. Ultima reduta, ultimul punct de rezistenta este persoana fizica, mintea asaltata permanent de ceilalti si sugestionata continuu sa se exprime, sa explice, sa arate, sa simta, sa raspunda. Binele si raul, placutul si mizerabilul sunt scapate de sub control si infesteaza instantaneu oameni de toate felurile, minti de toate calibrele, intentii din toate diapazoanele.

Insinuat structural si ingenuu in vreme de pace, socialul internetului devine monstruos in momentele in care plictiseala, panica si frica isi fac loc in mentalul fiecaruia, in perspectiva vietii alta data perfecte.

Ca o camera de ecou, cu mii de surse simultane, expunerea pe termen lung la acest asalt amplifica si debusoleaza. Sensibilitatile se exacerbeaza, banuielile se confirma, noi aliante se cladesc pe shareul momentului, pe like-ul la minut. Morisca prinde viteza, entropia creste si totul incepe sa arate ca o tesatura de scantei, explozii si luminite, fiecare, molecula adevarului sau a zicerii supreme pentru mintea care trebuie sa aiba partea ei din iluzia ca trebuie sa spuna public ce a vizitat-o numai ce.

Suntem asaltati de retele si de grafice, de glume si comunicate, de liveuri si analize, editoriale si verdicte, strigate de ajutor si dovezi ca lumea se organizeaza, apeluri peste apeluri, imagini mozaicate din casele tuturor, din bucatarii si de pe saltelutele de yoga, vedem un million de masti pe zi, jurnale de izolare, programe de organizat timpul, insomniaci, regasiti, isterizati, calmi, oameni care si-au pierdut rabdarea, oameni care numara, altii care muncesc, morti, salvati, debusolati.

Si iadul e pavat cu intentii bune. Toate acestea se intampla din cele mai bune intentii. Sunt oameni ca noi, oameni pe care-i respecti, pe care-i iubesti, cu care lucrezi, de la care ai de invatat, oameni animati de a face bine, de a se arata empatici si prezenti, oameni care se plictisesc, care vor sa arata ca  fac, vor sa impartaseasca lucruri interesante, momente si pareri, ipostaze si judecati.

…….

Acum ceva ani, descopeream cu mirare si neincredere ca dupa al doilea razboi mondial au existat oameni care, in izolare, au petrecut zeci de ani fara sa stie ca razboiul s-a terminat iar toata aceasta perioada de lipsa de contact cu realitatea nu parea sa-i fi afectat semnificativ. Isi faceau doar datoria, isi traiau viata, pe ultimele date pe care le aveau.

Astazi, cred ca izolarea sociala este singura solutie pentru a trece peste razboi. Separarea sociala trebuie sa se intample si digital. Vorbaria trebuie autorationalizata. E poate cel mai greu lucru pe care poate sa-l faca generatia asta: sa se abtina sa mai faca zgomot. Sa decida ca 90% din ce scrie, nu are nicio valoare. Sa recunoasca ca este parte a problemei.

Sa constientizeze ca bunele intentii pot avea efecte contrarii, ca relaxarea emiterii il incarca pe celalalt, marginal dar continuu, ca aceeasi picatura livrata de o suta de ori pe zi incepe sa schimbe ceva la receptor chiar daca aceasta nu sesizeaza, ca zgomotul zombifica si face manipularea mult mai usoara, ca a te afla in treaba inseamna a da raul mai departe.

Nu cred ca mai este posibil sa rezistam pe termen lung unui asalt informational concertat din care simtim nevoia primara ca trebuie sa facem parte minut de minut. Care ne consuma, implicandu-ne, folosindu-ne. Contactul permanent cu informatia in felul in care este livrata de masinaria sociala compromite semnificativ sansele de supravietuire sau de supravietuire in conditii de sanatate mintala. Traumele sociale sunt mai mari decat cele medicale.

Iar raspunsul este la noi. Nu o sa rezolve nimeni fake news-ul, nu o sa iasa nimeni din businessul de luat clickuri. Trebuie sa iesim noi din businessul de dat clickuri. Din senzatia ca e important sa participi, sa-ti emiti parerea de zece ori pe zi.

E responsabilitatea noastra, a celor care ne consideram destepti sa nu mai fim manipulabili sau instrumente de manipulare.

Astazi, in Poiana lui Iocan, toti au ziare, toti au pareri, toti au o voce, toti inteleg, toti scriu, toti sunt datori cu niste zgomot. E o poiana in care nimeni nu mai intelege nimic dar toti participa cu febrilitate.

La fel cum, acum 30 de ani, lumea se uita prima data in direct la o revolutie, astazi participam in direct la o pandemie.

Majoritar fara intentie sau fara sa realizam, ca niste naivi asimptomatici, imprastiem peste tot aceasta infectie.

Virusul suntem noi iar tusitul e ceea ce scriem pe Facebook.