Interviu acordat IQAds, la 8 ani de cand tin cursul de Publicitate On-line la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii in cadrul Universitatii Bucuresti.
Traseul tău către profesorat: când te-ai gândit prima dată că ai vrea să fii profesor? Cum ai luat decizia să o și pui în aplicare?
Nu m-am gandit eu, s-au gandit altii. Decanul de atunci de la Jurnalism si Comunicare cauta un practicant in digital care sa doreasca sa tina un curs despre on-line celor de la Masterul de Campanii de comunicare. Practic, dorea sa apropie studentii cat mai mult de lumea reala, de agentie, de procesul de comunicare in general, sa le dea cat mai multe indicii, informatii si experiente, care o sa le foloseasca imediat ce termina facultatea, relevante pentru mediul de comunicare real.
Eu mai participasem la tot felul de intalniri cu studentii dintr-o perspectiva ce le vindea domeniul acesta si incerca sa ii orienteze putin in alegeri de cariera si, cumva, eram familiarizat cu atmosfera si nevoile lor.
Ca urmare, am acceptat propunerea si m-am apucat sa fac un sylabus si cursurile respective, am inceput sa am primele intalniri cu studentii si iata ca sunt in al 8 lea an de cand fac asta.
Cum e să fii profesor într-un mediu atât de dinamic cum e publicitatea? Cum reușești să ții updatată programa școalară când ai de-a face cu un domeniu atât de mișcător?
Aceasta este partea dinamica a lucrurilor. In fiecare semestru trebuie sa updatez datele, exemplele, trendurile si asa mai departe. Practic, legatura cu realitatea se transfera si in aceasta munca de a livra studentilor mereu ce este actual si real.
Alta legatura cu realitatea este ca la curs discutam exemple de campanii care se intampla, campanii live sau in legatura cu trenduri actuale. Cursul este din ce in ce mai putin despre istorie si din ce in ce mai mult despre ce se intampla azi si cam ce se va intampla maine.
Totusi cea mai interesanta perspectiva este aceea in care constat ca studentii sunt foarte bine pusi la punct cu ce se inampla acum si mai putin cu cu ce se intampla acum trei ani. Deci este o ocazie buna sa invat si eu de la ei.
În ce feluri ai observat că se încearcă adaptarea sistemului de predare (overall) schimbărilor constante din industriile creative?
Cel putin la nivelul Universitatii si FJSC in special, se fac eforturi pentru a tine cat mai aproape trendurile si realitatea de partea de programa si exemple practice.
Nu este despre dotari si mijloace ci despre oameni si dorinta lor de a se implica. Deopotriva profesori si studenti.
Cum au schimbat noile tehnologii paradigma de predare?
In primul rand s-a schimbat relatia cu studentii. Acum exista grupuri in care se discuta lucruri legate de cursuri sau logistica, temele practice pot fi realizate si trimise on-line, cursurile sunt disponibile on-line si fac trimiteri la o intreaba bibliografie virtuala.
Nu s-a ajuns sa tinem orele pe skype sau what’s up, daca asta era intrebarea dar procesele si modurile in care interactionam sunt destul de adaptate tehnologic.
Cursuri neconvenționale – când, cum le-ai gândit, desfașurare și cum au ieșit?
Cred ca intreaga abordare este cumva neconventionala. De la invitati care tin bucati de curs sau reprezinta o cale directa de a accesa viitoare domenii, la modalitatea prin care se preda intr-o zona practica, asezonata cu teorie. La curs eu fac campanii si nu vorbesc despre campanii. Plecam chiar de la cazuri reale sau nevoi reale ale studentilor de prin locurile in care lucreaza si ajungem la concluzii perfect implementabile. Totul este pret a porter si nu neaparat haute couture.
Ce impedimente există pentru profesorii care încearcă să „inoveze” modalitatea de predare?
Nici un impediment. Sunt cei mai apreciati profesori.
O abordare a unui curs/ modalitate de predare pe care ai vrea să o pui în aplicare și nu reușești. Din ce motive?
Nu cred ca mi-am propus ceva si nu am reusit. Cat de cat. Din pacate nu imi propun asa de multe pe cate mi-as dori J
Cum s-au schimbat generațiile actuale de studenți, comparativ cu generațiile de acum câțiva ani? Din puncte de vedere precum: interes; dorința de a practică; domenii de specializare.
Eu avand istoria celor 6 ani de profesorat pot doar sa va spun ca structura unei grupe a ramas in cea mai mare parte aceeasi. Intr-o grupa de 30 de studenti sunt 3-4 care inteleg, isi doresc sa invete si pot fi angajati oricand in zona de juniorat sau chiar mai sus.
Alti 10-15 sunt in zona in care se poate discuta cu ei si au un interes moderat fata de ce se intampla. Tine mai mult de preocupari si prioritati decat de inteligenta.
Cu restul nu prea ai ce face. Sunt acolo doar sa bifeze ceva si incearca sa se strecoare cumva.
Ce este important, si o realitate a procesului de invatamant actual, este ca aproximativ 50% dintre studenti lucreaza deja. La master, echivalent anul 4, procentul merge undeva spre 75%. Multi dintre ei fac masterul pentru a intelege mai multe sau a adauga cunostinte la un parcurs profesional deja existent.
In legatura cu practica in agentie, am avut ambele experiente. Am avut studenti care nu stiau cum sa plece mai repede din agentie si altii pe care i-am angajat si ajutat sa intre in sistem. Este evident ca aici nu este despre invatamant ci despre orizontul si dorinta fiecaruia.
Care sunt principalele diferențe dintre învățământul în domeniul comunicării din România și cel din afară?
Nu am experimentat invatamantul extern in comunicare, ca sa pot face o comparatie dar presupun ca diferentele sunt aceleasi ca in orice alt domeniu: un focus mult mai bun pe ce se intampla in scoala (mai ales din partea studentilor), conditii mai bune si dotari la nivel, o programa adaptata realitatilor, o relatie mai buna cu urmatorii pasi in cariera etc.
In orice caz, stuentii nostri pot sa experimenteze aceste diferente in cadrul programelor de schimb de studenti care sunt implementate in toata Europa si care expun sute de studenti invatamantului european, in fiecare an – bursele Erasmus.
Universitățile scot anual sute de absolvenți în domeniile comunicării. Există o legătură reală între cererea din industrie și mediul academic?
Nu cred ca este bine pusa intrebarea. Legatura ar trebui sa fie intre dorintele studentilor si cererea in industrie. Universitatile raspund cererii studentilor. Studentii pun de fapt presiune pe universitati prin numarul de inscrieri pe care il fac in fiecare an si la admitere si la diferitele mastere. Si aceasta legatura exista.
Problema principala este la liceu, in momentul in care te orientezi ce directie vrei sa urmezi. Iar decizia de atunci nu se face deloc vocational ci popular, pe ce pare ca merge, ca e frumos, ca e viabil. Exista o mare dezorientare la inceputul procesului care se propaga incet incet pana la final. De exemplu, la mine in grupa sunt studenti care fac aceasta facultate ca a doua facultate pentru ca prima nu este ce isi doreau, la fel cum vreo 5% renunta la cursuri din diverse motive.
Ce ar putea face universitățile ca să pregătească mai bine studenții pentru piața muncii?
Multe lucruri: sa isi adapteze programa la realitati, sa puna accent pe partea practica a procesului de invatat, sa aiba cadre didactice legate de realitate si procese reale, sa aiba legaturi cat mai stranse cu zone in care studentii sa poate efectua o practica de calitate (nu doar sa bifeze doua saptamani petrecute undeva), sa cheme cat mai multi oameni externi care sa participe la acest proces de educatie, sa ia mai mult feedback de la studenti. De exemplu nu stiu de vreo facultate care sa tina legatura cu studentii absolventi si sa ia un feedback direct, dupa un an sau doi, legat de ce ar putea fi imbunatatit in procesul de invatamant in legatura cu ce urmeaza.
In acelasi timp se si fac multe lucruri bune pentru a face aceasta legatura cat mai relevanta. Nu e ca si cum nu evoluam.
Cred de asemenea ca lipseste foarte acut orientarea pe directia deja aleasa. In comunicare poti sa faci zeci de lucruri. Cum alegi ce este cel mai bine, mai potrivit pentru tine ? Care este traseul profesional pentru urmatorii cinci ani, care sunt tredurile, care sunt salariile, care sunt atributele vocationale necesare. Invatamantul romanesc, asa cum e el acum, nu e principala problema. Foarte multe lucruri s-ar rezolva daca elevii si studentii ar avea instrumente pentru a fi indrumati si a-si alege ce li se potriveste si a scapa de cultura asta populara legata de ce este bine sa fii.
O alta cultura care ar trebui crescuta este legata de intelegerea organizatiei reale, un fel de walkthrough intr-o companie reala, ce inseamna ierarhie, relationare, ce se asteapta de la tine, cum sunt procesele si lucrurile de care depind performanta si recompensa ta, ce sa faci ca sa ajuti si sa te ajuti, toate lucrurile astea aparent mici care intarzie un angajat de a deveni o resursa viabila pentru cel putin 6 luni in viata reala. In acest sens poate ar trebui vorbit mai mult despre institutia mentoratului, despre cum sa stii sa iti cauti un mentor si sa intrebi despre el la interviu, sa stii cum sa te plasezi profesional in contextul pe care ti-l ofera firma, sa iti stii drepturile si locul.
Care sunt, în momentul de față, cele mai mari obstacole de care se lovesc proaspeții absolvenți atunci când încep să profeseze?
La ora actuala cel mai mare obstacol este absolventul isusi. Fie ca are asteptari prea mari si vine dintr-o cultura in care pare ca are numai drepturi, fie ca are o senzatie prea inflamata despre sine, fie ca nu intelege exact domeniul, fie ca isi doreste lucruri usor nerealiste, tot atatea motive sa fie dezamagit de ce i se ofera si sa nu se adapteze companiei. Este nevoie de rabdare si deschidere ca sa poti sa adopti o companie si sa iei ce e mai bun pentru tine de acolo, in momentele de inceput.
Trecand putin in zona tehnica, pregatirea pentru interviu este la fel, foarte slaba. Cred ca majoritatea se descurca mult mai bine sa-si negocieze un loc in camin decat sa isi discute viitorul la un interviu. Foarte multi vin sa isi discute viitorul cu priceperea maica-mii de a-si alege de pe raft un calculator.
Apropo de asta, intrebarea la care se dau cele mai mari rateuri la interviu este: „Care sunt planurile tale de cariera si cum postul de aici face parte din ele ?”
De ce continui să predai? Cât la sută e dezamăgire, cât la sută e satisfacție – și ce surse au amândouă.
Cred ca satisfactiile se cauta sau se provoaca, nu se culeg iar dezamagirea nu cred ca pot sa o raportez la studenti sau la sistem ci tot la mine.
Am continuat sa predau pentru mai multe motive. In primul rand cred ca ma ajuta pe mine pe mai multe planuri: o disciplina a materialelor si a organizarii, un motiv in plus sa fiu la curent cu tot ce se intampla, o educatie spre pedagogie care ma ajuta in cadrul conferintelor sau in agentie.
In al doilea rand cred ca este foarte important acest contact cu tinerii, cu cei care inlocuiesc actuala generatie in comunicare. Acesta este poate si motivul principal: cel mai important lucru si poate cea mai mare satisfactie este atunci cand reusesc sa schimb ceva in felul in care gandesc si ii inspir sa vada lucrurile putin altfel.
Follow