Acasa timpul trece mai repede. Tot ce iti propui sa faci zilnic, nu-ti intra intr-o zi.

Acasa obosesc mult mai putin. Inteleg perfect de ce pensionarii nu pot sa doarma. Orasul, frecusul, tinuta, interactiunea cu oamenii, obosesc foarte mult.

Sportul facut in casa este o oroare. Reconsider rolul salilor.

Casa poate sa functioneze si fara jumatate din lucrurile care sunt in ea. Casele sunt de fapt depozite mobilate.

Espressorul este cel mai important aparat din casa.

Bautul de unul singur e cel mai rau lucru de pe pamant.

Social Media a devenit numitorul comun al vietii. Backgroundul care nu se schimba in timp ce se intampla viata si tu treci prin tot felul de transformari. Social Media este reteta si legatura cu ceilalti, care face foarte multe lucruri paletabile.

Interactiunea pe bune, invatatul, muncitul, discutiile folosind online-ul sunt o mizerie. In acelasi timp si jumatate din intalnirile offline.

Ne este foarte greu sa stam. Sa zabovim. Sa ne oprim. Suntem permanent tensionati, manati, excitati, haituiti de ceva. Ni se pare ca pierdem permanent oportunitati daca ne oprim.

M-am reindragostit de grafice. Un grafic bun e o poezie.

Viata noastra, asa cum o stim, economia, lucruri care par trainice si greu de sabotat sunt de fapt extrem de vulnerabile. Siguranta e o iluzie. Suntem de fapt cu totii niste zilieri. Un restaurant inchis doua saptamani, da faliment. O companie care isi pierde jumatate de clienti nu rezista mai mult de doua luni. Un salariu in minus si avem probleme mari.

Frica este un egalizator. Si extrem de isidioasa. Oameni de cel mai inalt nivel, stapani pe domeniul lor, sau simplii vietuitori, resimt frica la fel. Omenii diferiti, cuprinsi de panica, se comporta la fel. Cel mai greu de privit e un stand up comediant caruia ii este frica.

Nici statul, nici ONG-urile nu sunt pregatite pentru o stare de necesitate. Diferenta este ca ONG-urile sunt mai flexibile si se misca mai repede. Nu avem infrastructura de necesitate. Mi s-a parut ca de data asta actiunile individuale au fost mai puternice decat cele ale ONG-urilor.

Noi, romanii nu stim sa comunicam. Nu avem exercitiul transmiterii vestilor, mesajelor. Nu ne ridicam la inaltimea momentelor. N-avem stofa.

Cei care se implica, fie ca e vorba de un caz social, sau de o pandemie, sunt tot cam aceiasi. Exista un numar finit de oameni, in lipsa unei organizari centrale, care raspund apelurilor de ajutor sau care se mobilizeaza.

La baza, cu totii am fost bucatari si futurologi, candva.

O pisica, un caine, ajuta.

Parul creste repede.

Suntem foarte alintati.

O pandemie are si ea rolul ei. N-am stiut sa ne bucuram de asta.

Ciudatul caz al renuntarii la libertatile sociale pentru confort sau cum livrarea acasa, te tine in casa.

Sunt studii care demonstreaza ca un magazin online poate pierde jumatate din vizitatorii pe care ii are pagina lui, cu fiecare secunda in plus, la durata de incarcare a paginii. Pentru ca ne enerveaza sa asteptam.

Cea mai mare frustare intre utilizatorii de Uber este ca portiunea aceia dintre acceptarea unei comenzi si anularea ei de catre sofer, nu poate fi revizuita cu un rating negativ. Pentru ca cel care ne-a dat teapa merita pedepsit exemplar.

Dupa ce dam o tura cu trotineta prin oras, putem sa o lasam oriunde, fara nicio problema. Pentru ca efortul sa o lasam undeva ferit, langa un perete, este nejustificat.

Mega Image le instruieste pe casierite sa puna produsele in punga clientilor, ca diferentiator in batalia retailerului modern. Pentru ca asta ne face sa ne simtim membrii unui club select, cu servicii de concierge. Le Mega.

Marketingul modern si-a gasit un nou obiectiv calauzitor, are o noua mantra: confortul suprem al clientului.

Cu determinare si consecventa, toti responsabilii de produs si de vanzari, si-au propus sa identifice si sa faca sa dispara metodic, toate momentele in care clientul ar putea simti cea mai mica jena, in care i s-ar putea da motive sa renunte, care ar umbri experienta cu produsul. The no friction philosophy rules the modern marketing.

Clientul nostru, stapanul nostru. Relatia, ciudata de la inceput, evolueaza inspre o alta extrema: scopul ei nu mai este satisfactia ci confortul. Clientul nu mai este stapanul nostru ci a devenit dictatorul nostru.

Si nu mai este cale de intoarcere. Orice sincopa sau scapare in legatura cu clientul atrage consecinte care nu pot fi asumate. Pizza rece e ultima pizza.

Dar absolutizarea pozitiei clientului are niste consecinte paradoxale pentru acesta. Cu cat este mai dictator cu atat este mai dependent. Pentru ca dictatorii nu mai pot renunta benevol la privilegii. Sunt captivi deciziilor si pozitiei si nu mai pot reveni la situatia anterioara.

Si confortul nu vine niciodata gratis. Confortul este parte a unui schimb. Si nu vorbim de bani. Sau nu numai de bani. Marketingul a deschis calea, a creat comportamentul iar guvernele se grabesc sa devina urmatorii beneficiari.

Astazi confortul se primeste la schimb, incet, incet, cu libertatea.

Pentru inceput, datele personale. Toti furnizorii de confort primesc cu cea mai mare relaxare datele tale. Top trei furnizori de servicii stiu unde stai, ce telefon si mail folosesti, varsta, familia, veniturile, preferintele.

Iar asta intretine cercul vicios al lumii moderne: cu cat stiu mai multe despre tine cu atat pot sa-ti ofere mai mult confort. Cu cat iti este mai bine, cu atat mai greu iti va fi sa renunti la ce primesti. Esti captiv intru satisfactia ta.

Pentru guverne, urmeaza acest important pas. Cat de curand vor avea acces la datele tale substantial mai mult decat un magazin online sau simplul cazier. Marele gamification chinezesc cu social creditul este urmarit cu interes de toata lumea (mai libera sau nu) dornica sa-si ajusteze propriile scenarii.

Dar la guverne miza trece in alta zona: cu cat stiu mai multe despre tine cu atat esti mai controlabil social si politic. Judetele la stapan se transforma si se unifica in tipuri de populatii sub un anumit control si relatie cu statul. Internetul si telefonul mobil te aduc la egalitate cu locuitorul mediu al unui sat din sud.

In al doilea rand, se pare ca facem un schimb total inechitabil: timpul pe care-l castigam cu toate aceste servicii, il petrecem muncind sau consumand internet. Mancam ce a sosit la usa, in fata calculatorului, stam si urmarim zeci de ore de seriale, in timp ce ni se platesc automat facturile si ni se coace croasantul in masina de facut paine. Livrarea acasa ne tine in casa.

Cunosc oameni care platesc astazi mai mult pe abonamentele digitale decat am platit eu rata primului meu apartament. Iar pentru rate trebuie sa muncesti, trebuie sa cedezi din libertate, din timpul tau.

Iar cetateanul muncitor, este ocupat si, ca urmare, mai putin interesat de viata cetatii, bunaoara. De altfel, discutiile despre venitul garantat va asigura ca si cei neocupati vor face acelasi lucru, pentru ca vor primi pachetul confort de baza, pentru un trai linistit conectati la ce ii intereseaza.

In al treilea rand, tehnologia care creeaza dependenta integratoare.

Telefonul mobil ne ofera, la indemana, metafora perfecta a crizei privarii de confortul tehnologiei asimilate organic, a sevrajului si panicii pe care o simtim in lipsa legaturii cu care ne-am obisnuit.

O iesire din casa fara telefon naste reactii la limita. De la panica, sau imposibilitatea rezolvarii lucrului pentru care ai iesit, la senzatia lipsei unui membru, la o incapacitate fizica si mentala de a te deplasa sau a munci. Nivelul bateriei ne stabileste astazi, pentru prima data in istorie, potentialul si viitorul personal.

Telefonul este poate primul hardware care dezumanizeaza, din istoria relatiei noastre cu tehnologia dar, cu siguranta, nu va fi ultimul. Angoasa despartirii de tehnologie pecetluieste un pact care ne mai taie o felie importanta din libertate.

Pentru ca incet incet, imperceptibil, cu fiecare integrare tehnologica, cu fiecare serviciu nou, cu fiecare startup care scutura piata, legaturile cu matricea devin din ce in ce mai solide si toate cablurile acelea care ne leaga de scaun si ne fac prizonierii relatiei de confort tehnologic sunt din ce in ce mai solide, din ce in ce mai integrate in tesatura umana, de la cele mai mici varste.

Ca intr-o metamorfoza cinematografica, castile acelea albe de iPhone se retrag usor usor, isi pierd firele, iesind initial discret din urechi, numai doi cm dar, la un moment dat (curand), inevitabil, devenind invizibile, implantate undeva intre ureche si creier, moment suprem in care vom scapa de fobiile ca le-am lasat acasa si nu o sa mai putem sa ne descurcam pana la Mega.

Problema principala cu confortul este ca atrofiaza.

Sa plutesti fara gravitatie e cumva confortul maxim dar dupa doua saptamani de plutire, constati ca nu mai poti sa mergi.

Confortul toceste reflexele, scade acuitatea, micsoreaza tonusul. Cu cat faci mai putin efort, cu atat mai mult urasti efortul. Urasti orice pune in pericol starea de bine.

Dupa prima plata online, nu mai vrei sa stai la nicio coada. Dupa prima comanda la supermarket primita acasa, drumul la cumparaturi devine marginal mai putin atractiv, Netflixul castigand cateva puncte in lupta cu efortul de a te imbraca, a naviga prin oras, a cara, a pune pe banda, a pune in masina, toate aceste lucruri care pot disparea cu cateva apasari de buton.

Iar acesta este terenul si jocul pe care va aparea si se va dezvolta noua modalitate de control colectiv sau, cu obiective pe grupuri mai mici si personalizate.

Si, desigur, teoria cred ca exista de ceva timp prin laboratoare, dar acum, printr-o intamplare absolut imprevizibila, traim iata, primul experiment colectiv care demonstreaza exact asta: numai asigurarea unui standard de confort multumitor majoritatii persoanelor, a facut posibila izolarea, controlul.

Nu cred ca exista un scenariu care sa fi putut sa tina in case populatia lumii libere, pana acum. Pana in era internetului si a livratului acasa. Nu frica de moarte ne-a tinut, nu ordonantele si masurile ci acel echilibru caldut intre asigurarea standardului de confort de dinainte si conectarea permanenta cu orice lucru sau persoana de pe planeta. Separati dar impreuna, nu?

Daca nu am fi putut primi vinul si mancarea de pisica acasa si daca nu aveam toate aceste conexiuni instantanee cu oricine ne doream, nu rezistam nici o saptamana.

S-a mai zis ca, cu cat esti mai bogat, cu atat iti place sa stai mai mult acasa. Daca ai si curte, e lux. Confortul a facut posibila ramanerea in casa dar a si schimbat perspectiva asupra nevoii de agitatie ulterioara. Deja multi dintre noi cochetam cu perspectiva reducerii unor eforturi viitoare sau a adoptarii unor obiceiuri noi. S-a instalat aversiunea pentru pierderea celor castigate sau experimentate in perioada asta.

Mica problema este ca si statul si politicienii s-au prins de asta. Cred ca zilele astea traiesc o mirare permanenta legata de gradul de conformism social pe care au reusit sa-l impuna fara prea mare efort. Oamenii care ieseau ieri in strada stau astazi mai mult decat cuminti in case si pun filme pe net.

Statul (si nu vorbesc neaparat de al nostru) invata sa manuiasca acel echilibru fin intre coercitie si acces la confortul pe care il cautam, pentru a-si asigura continuitatea si controlul din ce in ce mai prezent, fara de care nu se mai poate guverna in timpurile noastre. Statul trece la marketingul politic de nivel urmator: confortul micii mite electorale trece la alte nivele si se transforma in mita de infrastructura de confort si sofisticarenii de varfuri masloviene. Ceausescu ne-ar fi tinut potoliti cu niste mancare in plus, dar n-a putut sa se puna cu Rambo si Benny Hill. Astazi ne poti tine in case, linistiti cu niste internet si memeuri haioase.

La nivel global acum, rusii au facut de curand un submarin cu care vor sa taie cablurile prin care circula internetul pe sub oceane, in eventualitatea unui conflict, pentru ca, nu-i asa, in cativa ani, asta va fi comparabil pentru populatie cu experienta unui bombardament cu napalm.

Dictatura viitorului nu va mai deprava coercitiv si brutal ci fin, marginal, personalizat, in legatura cu mici intreruperi de confort in relatia de dependenta pe care o avem fata de internet si livrarea acasa. Espresorul care iti face cafeaua perfecta in fiecare dimineata este slabiciunea ta si argumentul lor.

Matricea se construieste de la nivel individual catre cel central iar secretul este sa fie ceruta, nu impusa. Fiecare dintre noi isi creaza colectia de stimuli, de abonamente si routine de la care cat de curand nu o sa mai poata renunta, colectia de furtune la care ne vom conecta si care vor pompa permanent intr-un corp si minte inerte, satisfactia confortului suprem.

Atat de simplu: Vulpita si Dana Budeanu alaturi de serialul de pe Netflix si Glovo sau jocul tau online vor fi argumentele lor pentru ca tu sa faci ce ti se cere, de catre cine ti se cere.

Si toata lumea va fi multumita.

Lumea, care se lasa sa cada usor pe spate, cu mainile intinse, ca in jocurile alea de incredere din team building, intr-un relanti impecabil, demn de ultima camera de pe iPhone, si care aterizeaza pe cea mai pufoasa saltea, infiorandu-se din toti porii, de textura ei prietenoasa, perfecta, eliberatoare.

La fel cum, acum 30 de ani, lumea se uita prima data in direct la o revolutie, astazi ne uitam si in direct la o pandemie. Cu observatia ca nu doar ne uitam.

Anesteziati si astenizati, in case, suntem conectati, intr-o legatura pe termen lung, cu cel mai mare spectacol mediatic din cate ne-au fost date sa urmarim. Numai ca spectacolul informatiei se dovedeste malign prin el insusi, este epidemia de o suta de ori.

In fiecare zi, dis de dimineata, deschidem telefonul sau capacul laptopului, ne luam cafeaua in mana, ne incalzim gatul si mainile cu gesturi rutinate si incepem un nou asalt, o noua zi in iad.

Zgomotul este asurzitor, tactul este infernal, suvoiul de nestavilit. Fiecare participa. Fiecare ne spune ce a mai citit, ce a mai vazut, cat de tare rade, cat de frica ii e sau cat de bine a facut, cat de incompetenti sunt aia si cat de importanta e credinta, cat de mult conteaza lucrurile facute acum sau cat e de relaxat si cum se mai glumeste zilele astea, cum se schimba ordinea mondiala, cum actioneaza oculta, cum i-a iesit omleta, ce a mai aflat sau cum ii arata ziua. Simpli observatori sau militanti, oportunisti sau conspirationisti, victime sau dirijori, mame sau antreprenori, influenceri sau influentati, fiecare emite bucatica lui de viata, de adevar sau traire, in acelasi timp, in acelasi cor disonant si urlat, pe peretele care nu se mai termina.

Internetul social este virusul scapat de sub control.

Nu exista carantina, nu exista norme sau proceduri aplicabile. Ultima reduta, ultimul punct de rezistenta este persoana fizica, mintea asaltata permanent de ceilalti si sugestionata continuu sa se exprime, sa explice, sa arate, sa simta, sa raspunda. Binele si raul, placutul si mizerabilul sunt scapate de sub control si infesteaza instantaneu oameni de toate felurile, minti de toate calibrele, intentii din toate diapazoanele.

Insinuat structural si ingenuu in vreme de pace, socialul internetului devine monstruos in momentele in care plictiseala, panica si frica isi fac loc in mentalul fiecaruia, in perspectiva vietii alta data perfecte.

Ca o camera de ecou, cu mii de surse simultane, expunerea pe termen lung la acest asalt amplifica si debusoleaza. Sensibilitatile se exacerbeaza, banuielile se confirma, noi aliante se cladesc pe shareul momentului, pe like-ul la minut. Morisca prinde viteza, entropia creste si totul incepe sa arate ca o tesatura de scantei, explozii si luminite, fiecare, molecula adevarului sau a zicerii supreme pentru mintea care trebuie sa aiba partea ei din iluzia ca trebuie sa spuna public ce a vizitat-o numai ce.

Suntem asaltati de retele si de grafice, de glume si comunicate, de liveuri si analize, editoriale si verdicte, strigate de ajutor si dovezi ca lumea se organizeaza, apeluri peste apeluri, imagini mozaicate din casele tuturor, din bucatarii si de pe saltelutele de yoga, vedem un million de masti pe zi, jurnale de izolare, programe de organizat timpul, insomniaci, regasiti, isterizati, calmi, oameni care si-au pierdut rabdarea, oameni care numara, altii care muncesc, morti, salvati, debusolati.

Si iadul e pavat cu intentii bune. Toate acestea se intampla din cele mai bune intentii. Sunt oameni ca noi, oameni pe care-i respecti, pe care-i iubesti, cu care lucrezi, de la care ai de invatat, oameni animati de a face bine, de a se arata empatici si prezenti, oameni care se plictisesc, care vor sa arata ca  fac, vor sa impartaseasca lucruri interesante, momente si pareri, ipostaze si judecati.

…….

Acum ceva ani, descopeream cu mirare si neincredere ca dupa al doilea razboi mondial au existat oameni care, in izolare, au petrecut zeci de ani fara sa stie ca razboiul s-a terminat iar toata aceasta perioada de lipsa de contact cu realitatea nu parea sa-i fi afectat semnificativ. Isi faceau doar datoria, isi traiau viata, pe ultimele date pe care le aveau.

Astazi, cred ca izolarea sociala este singura solutie pentru a trece peste razboi. Separarea sociala trebuie sa se intample si digital. Vorbaria trebuie autorationalizata. E poate cel mai greu lucru pe care poate sa-l faca generatia asta: sa se abtina sa mai faca zgomot. Sa decida ca 90% din ce scrie, nu are nicio valoare. Sa recunoasca ca este parte a problemei.

Sa constientizeze ca bunele intentii pot avea efecte contrarii, ca relaxarea emiterii il incarca pe celalalt, marginal dar continuu, ca aceeasi picatura livrata de o suta de ori pe zi incepe sa schimbe ceva la receptor chiar daca aceasta nu sesizeaza, ca zgomotul zombifica si face manipularea mult mai usoara, ca a te afla in treaba inseamna a da raul mai departe.

Nu cred ca mai este posibil sa rezistam pe termen lung unui asalt informational concertat din care simtim nevoia primara ca trebuie sa facem parte minut de minut. Care ne consuma, implicandu-ne, folosindu-ne. Contactul permanent cu informatia in felul in care este livrata de masinaria sociala compromite semnificativ sansele de supravietuire sau de supravietuire in conditii de sanatate mintala. Traumele sociale sunt mai mari decat cele medicale.

Iar raspunsul este la noi. Nu o sa rezolve nimeni fake news-ul, nu o sa iasa nimeni din businessul de luat clickuri. Trebuie sa iesim noi din businessul de dat clickuri. Din senzatia ca e important sa participi, sa-ti emiti parerea de zece ori pe zi.

E responsabilitatea noastra, a celor care ne consideram destepti sa nu mai fim manipulabili sau instrumente de manipulare.

Astazi, in Poiana lui Iocan, toti au ziare, toti au pareri, toti au o voce, toti inteleg, toti scriu, toti sunt datori cu niste zgomot. E o poiana in care nimeni nu mai intelege nimic dar toti participa cu febrilitate.

La fel cum, acum 30 de ani, lumea se uita prima data in direct la o revolutie, astazi participam in direct la o pandemie.

Majoritar fara intentie sau fara sa realizam, ca niste naivi asimptomatici, imprastiem peste tot aceasta infectie.

Virusul suntem noi iar tusitul e ceea ce scriem pe Facebook.